O lance dintre frunze, se desfăcea rebel.
Cu faţa-i către soare, îngenunche îndată,
Acoperindu-şi cu cupola, inima-i de fată.
Cuminte şi docilă, cu soarele se joacă,
Îşi spală faţa albă, în razele ce-o scaldă.
Dar într-o zi, o rază, pe floare-o deochea,
Şi-i arse frunza verde, ca semn că n-o iubea.
Când floarea-lunii, iute, la lună apela,
Crezând că-i este mamă, de soare-o va scăpa.
Iar după ce o noapte, luna, o tot mângâia,
Se răzbună pe soare, muşcând din roata sa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu