Scuterul tatei

Privind pe fb, la postările unui prieten cu motocicletă, mi-am amintit de motoreta tatălui meu. 

Așa că, m-am hotărât să scriu ce-mi aduc aminte în legătură cu aceasta.

Știu bine că tata era tare harnic și priceput în ale meseriei lui. Dar pe lângă meserie mai avea și alte pasiuni. De pildă, se pricepea la mecanică, deși nu avea studii în acestă privință. Probabil că, așa cum aproape toți bărbații au un simț al șurubărelii, așa avea și tata. Se pricepea să construiască un butoi de la zero, adică de când lemnul necesar pentru butoi era încă un copac viu, până la a pune butoiul în funcțiunea lui firească, dând indicații prețioase de folosire în gospodărie. Îl construia făcând calcule precise de dimensionare, volumetrice. Nu greşea niciodată. De altfel, socoteli destul de simple. Dacă omul care comanda un butoi, îi cerea ca în acesta să încapă "n" litri de vin, îi garanta, și așa era.
   Dar să vă povestesc  cum repara tata bicicletele casei și apoi motoreta - scuter "Carpați" pe care și-o cumpărase mai târziu și la care ținea foarte mult. A păstrat-o până la sfârşit.

   Când se apuca de treabă, se întindea cu toate sculele şi cu toate obiectele de reparat, demontate, risipite pe o suprafaţă din curte destul de mare, lângă atelierul în care lucra şi în care ţinea tot arsenalul de mijloace necesare meseriei dar și pasiunii.

De multe ori apela la ajutorul fraţilor mei sau chiar a vecinilor. Trebuie să vă mai spun că în cot la noi (în vecini)  pe lângă biciclete, aproape toţi erau dotaţi cu motorete sau motociclete. Aşa era moda. Asta se întâmpla prin anii 60. Când un unchi şi-a cumpărat un "IJ", ultimul model al acelor ani. Toată lumea l-a vizitat să vadă minunea şi să-şi dea cu părerea.

   Duminica era foarte frumos. După ce ne  întorceam cu toţii de la biserică, bărbaţii se şi apucau de distracţie. Întâi se auzea din curţi glasul motoarelor la momentul lor de pornire. Unele porneau din prima, altele mai dădeau rateuri. Asta datorită şederii lor fără a fi folosite toată săptămâna. Se chemau ajutoare, se făceau remedieri, încercări după care motoarele erau turate la maximum. Apoi, după amiaza, toată strada, cu mic cu mare, asistau la promenada motoarelor. 

Cât era satul de lung, primul care dădea tonul, era tata. Întrecerea se dădea în văzul tuturor sătenilor. Erau îndelung aclamaţi de spectatorii ieşiţi de prin curţi sau cocoţaţi pe garduri. Traseul era stabilit pentru un dus şi un întors pe strada principală a satului. Cine se întorcea primul, câştiga întrecerea şi primea ca recompensă un traseu de defilare cu o rudă pe scaunul din dotare, din spatele conducătorului auto.

Când eram studenți, eu și cu frate-meu, am luat motoreta când tata nu era acasă și am pornit cu ea pe un drum de câmp necirculat, cu mine la "manşă". La explicaţiile fratelui meu am demarat şi am parcurs bine drumul. Numai că, la oprire nu ştiam ce să-i mai fac. Noroc că nu mergeam cu viteză şi că fratele a alergat, ajungându-mă şi prinzând  partea din spate a motoretei, a reuşit a mă opri. Asta a fost prima şi ultima dată când am avut curajul să conduc o motoretă. Desigur, nu știam pe atunci că voi deveni conducător auto cu permis de liberă trecere.

  Scuterul a rămas un obiect de muzeu pe care îl păstrăm și astăzi.

Angela Ciuraru, 30 mai 2018