Primul câine de care îmi aduc aminte era Grivei. Pe atunci eram mici şi nu aveam voie să ne jucăm cu el. De altfel la ţară câinii stăteau legaţi pe un lanţ, având libertatea lungimii lanţului. Grivei avea o culoare galben- roşcată, foarte frumoasă, de aceea l-am şi ţinut minte. Era blând cu toată lumea şi primea pentru asta răsplata binemeritată. Prea multe amănunte nu am reţinut despre Grivei. Noi cei patru fraţi eram destul de mici ca să avem acces la câine. Ce ne-a marcat pe toţi era iarna când a murit şi a trebuit să- l înmormântăm. Asta s-a întâmplat în grădina casei noastre.
Cu umor mi-aduc aminte, a fost unul mic cu o coadă stufoasă ca de vulpe, mai mare decât corpul lui şi pe care fratele cel mic îl botezase Rodolpho, după numele unui coleg de facultate, al său. Cică, acest coleg îi semăna, în sensul că era "mic, prost şi cu bube în cap", ca şi Rodolpho. De câte ori îl strigam pe nume, de atâtea ori ne amuzam de povestea numelui său.
Câinele, deşi era mic de statură, era tare rău. în sensul că nu se putea apropia nimeni de casă. Dacă trecea o vacă pe drum, o adulmeca de la distanţă şi lătra, se agita de aproape că rupea lanţul. Lătra atât de mult, încât tata nu-l mai suporta.
Într-o zi s-a hotărât să-l pună într-un sac şi să-l ducă unui om din vale, departe de casă, în capătul opus al satului. Numai că a doua zi Rodolpho a făcut ce a făcut că a ajuns singur acasă. Noi, copiii, am fost foarte impresionaţi de fapta lui de vitejie iar tata s-a lăsat înduplecat de rugăminţile noastre şi nu l-a mai dat. Rodolpho a trăit mulţi ani pe lângă casa noastră. A îmbătrânit şi el, i-a venit timpul de ducă. A trebuit să-l înmormântăm cu profunde regrete. Desigur, tot prin grădină, cu tot ceremonialul meritat unui câine loial familiei noastre.
..................................................................................................................................................
O perioadă de timp am rămas fără paznic la casă. Ca urmare mama s-a rugat de tata să facă rost de un alt câine. Într-o bună zi, tata a adus, din sat, un căţeluş. Fiind mic, căţelul era lăsat liber prin curte. Apoi, puil de câine, nedresat în vreun fel, s-a apucat să mănânce din puii de găină cu greu crescuţi. Mama a crezut că se juca cu ei şi apoi, ca să evite fenomenul, a cerut ca puiul de câine să fie legat cu lanţul pe o sârmă lungă cât era curtea case ca să aibă suficient loc de plimbare şi joacă. Dar căţelul, care între timp mai crescuse, s-a dat la pui mai mari şi apoi la găini. Cu toţii eram supăraţi pe bietul căţel.
Într-o zi, i se hotărâse soarta chiar în consiliul de familie. Trebuia să moară. Tragedia s-a produs departe de casă, la "fântânele", un loc cu dealuri şi fântâni. Fiind pus într-un sac, a fost dat pe mâna unor băieţi mai libertini care se spune că l-au spânzurat şi îngropat acolo între dealuri. Am fost tare trişti o bună bucată de timp. Nimeni nu mai vroia câine la casă.
..................................................................................................................................................
Cea mai teribilă poveste cu un câine am cunoscut-o atunci când fratele meu mai mic, student fiind, a adus acasă un câine lup. Povestea lui a început la căminul studenţesc din Iaşi, în camera în care locuia fratele cu alţi colegi de facultate. La un moment dat cineva le-a făcut cadou trei căţei de pui, din rasa "Câine lup". Erau tare fericiţi şi încântaţi, nebănuind ce avea să-i aştepte. Desigur că nu era voie să faci asemenea lucruri într-un cămin studenţesc, mai ales că era în vremea comunismului, când dacă afla şeful de cămin, erai dat afară. Dar dragostea lor de animale era atât de mare, încât nimeni nu a a flat nimic. Mai mult, au căpătat aliaţi şi ajutoare în acest sens. Era o adevărată conspiraţie în cămin pentru hrănirea căţeluşilor. Pentru asta ei îşi aduceau parte din porţiile de mâncare de la cantină, fără să fie observaţi sau bănuiţi de ceva. Cu timpul din cei trei câini a rămas numai unul. Cel al fratelui meu. El devenise bun comun al colocatarilor. Toţi îl hrăneau şi îl îngrijeau.
Dar căţelul creştea văzând cu ochii, find o rasă de talie mare. În sfârşit, până la vacanţa mare s-au descurcat cumva. A venit timpul să plece din cămin, cu el, acasă, la ţară. La intrarea în sat, de la un capăt al satului la altul, toţi cîinii au început să latre, simţindu-i prezenţa. Acasă a fost legat în primă fază de un copac, fiind considerat periculos. Fratele meu îi pregătea masă specială. Noi eram obişnuiţi cu cîini de curte hrăniţi mai mult cu resturile de mâncare de la masă. Atunci, prin anii 70, nu erau atâtea produse pentru hrana câinilor. Dar pentru Lessi, că aşa îl chema, se preparau mese speciale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu