Două amintiri din copilăria mea

„Lămpile cu gaz care mi-au iluminat copilăria”

   Eram un copil  mare, câd în satul natal s-au construit linii de alimentare cu energie electrică. După această vrednicie, oamenii gospodari, fiecare după posibilităţile lor de atunci, posibilități destul de reduse, s-au racordat pe cont propriu la rețea. Adică și-au cumpărat stâlpi, au plătit instalatori și... "şi-au tras curent",  în limbajul cotidian.

   Aşa că, atunci când văd o lampă cu gaz în vreun desen, sau aflu de vreo poveste de acest gen, îmi aduc aminte de zilele de dinainte.  Atunci când mama trebuia să pregătătească lămpile de iluminat cu gaz pentru toate trebuințele. Erau lămpi de perete simple, rudimentare sau lămpi cu picior, considerate elegante și de lux, cu care trebuia să umblăm cu o grijă deosebită.

O ajutam şi eu pe mama cu ce puteam, cu ştersul sticlei de lampă, că la gaz nu aveam voie să umblăm. Mama era foarte pretenţioasă cu aspectul sticlei. Nu trebuia să aibă nici o urmă de fum. Parcă o văd cum le privea în lumina soarelui şi îşi dădea cu părerea. Câte o dată le mai şi spărgeam.

   Aceste lămpi erau şi în sălile de clasă pe când învăţam la ciclul gimnazial (anii 60). Stăteau lămpile, atârnate de pereţi, câte două sau trei într-o clasă, de abia vedeai să citeşti sau să scrii. Acestea erau condiţiile: sobe cu lemn pentru încălzire şi lămpi cu gaz pentru iluminat. Dar, oricât de greu ne era pe atunci nu lipseam de la şcoală. În plus mai mergeam şi duminicile la strâns frunze de dud pentru viermii de mătase ai şcolii.

   Mă întreb ce s-a schimbat între timp în sistem. Da ştiu! Condiţiile de trai. A! S-a schimbat şi frecvenţa elevilor la ore, în sens negativ. A crescut în schimb prezenţa lor în mediile extraşcolare.

    Ce poţi să mai faci? Asta e viaţa!  

 

Nicolae Tonitza (1886-1940) -  "Copil citind"

 "Sătenii şi televizorul"

   O altă poveste îmi trece acum prin minte. Este hazliu să-ţi aminteşti cum a fost, cum trăiau oamenii altă dată! Este povestea primului televizor despre care am avut cunoştinţă. Un vecin de-al familiei mele, de altfel erau naşii mei de botez, reuşiseră să-şi procure acest obiect de lux. Oamenii aceştia, aveau mai mulţi bani decât restul sătenilor, deoarece erau cărămidari, adică făceau şi ardeau în cuptoare cărămidă pentru casele oamenilor bogați care și le construiau din cărămidă. 
 În sfârşit, şi-au cumpărat televizorul, alb -negru. Apoi a invitat tot "cotul", că aşa erau grupaţi vecinii din apropiere. Era vară şi-mi aduc bine aminte cum mergeam fiecare cu câte un scăunel, ne aşezam în curtea lor şi priveam uimiţi lumea aceea nouă din cutia fermecată, priveam către televizorul scos pe pervazul geamului larg deschis.

   În acea perioadă lumea era pasionată să urmărească adevăraţii artişi ai timpului, filme exclusiv româneşti sau programele de divertisment. Era o emisiune la modă pe atunci: "Dialog la distanţă", care se dădea doar sâmbătă seara. Atunci era audiența maximă. 
Când se termina programul, dealtfel destul de scurt, reveneam fiecare la casa lui.

   A trecut mult timp până ce tata a reuşit şi el să ne cumpere un televizor. Eram tare mândri și fericiți. 

Angela Ciuraru

 

 Nicolae Tonitza , "Curtea lui Tefik din Mangalia"