Candoarea este o virtute. Dar ea nu ar fi reală, dacă s-ar face caz de ea, aşa cum se face despre hărnicie acolo unde nici gând despre asta, sau despre inteligenţă acolo unde nu e vorba decât despre contrariu.
Despre candoare nimeni nu-ţi spune nimic. Europenii grăbiţi etichetează cea mai fragilă dintre componentele spiritului chinez, drept altceva.
Unii o numesc mirare simulată, alţii o numesc zâmbet fals.
Este de fapt o neputinţă de înţelegere.
Nouă europenilor ne este mai lesne să ne închipuim că omul cel mai educat sau cel mai înţelept nu poate, n-are voie să mai dispună de candoare.
Candidul e asimilat la noi cu naivul, cel lesne de tras pe sfoară, când între cei doi e o diferenţă de grad. În China însă între candid şi înţelept nu e o prăpastie.
Altfel spus:
"Mai bine să fii credul decât încrezător."
"Dacă bănuieşti omul, nu-l folosi; dacă-l foloseşti nu-l bănui"
"Suspiciunea e cel mai rău lucru din toate."
"Nu poţi împiedica păsările tristeţii să-ţi zboare deasupra capului, dar le poţi împiedica să-şi facă cuib în părul tău."
"Înţelept este acela care, păstrându-şi inocenţa, lasă viu copilul din el."
"Lasă de la tine tot ce se poate ierta."
Şi ultima care defineşte sensul candorii la chinezi:
"FERICIREA E ÎNTOTDEAUNA ÎNAINTE."
(Paul Anghel "O clipă în China")
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu