Spiritul
Crăciunului să vă găsească pe toţi plini de veselie, sănătate, iubire şi
dragoste!
Altfel cum? Căci:
"Trebuie să fie cineva prea lipsit de
spirit, dacă dragostea, răutatea sau nevoia nu-l fac să găsească
(spirit)." (La Btuyère)
Colinda de inimă
de Nichita Stănescu
Voi colinda
cu inima mea
mergând prin zăpadă,
mâna mea în cinci colţuri ca o stea
începe cuvinte să vadă.
Braţul meu,
o coadă de cometă;
umărul şi pieptul meu ─ cer.
Căldura lor secretă
luceşte albastru de ger.
Să fiţi
liniştiţi, să aveţi parte de linişte albă
sub cetina verde împodobită.
Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă,
împodobesc ora, clipita.
Ave vouă
barbaţilor, femeilor,
inima mea vă salută,
ninge deasupra secundelor, orelor,
cu zăpada argintie si mută.
Ding-dang,
numai inima, ding-dang numai ea
bate la mesele voastre,
în noaptea aceasta c-o singura stea
şi-o nenumărare de ceruri albastre.
Ce te, domn bun, veseleşti?
─ Ce te, domn bun, veseleşti?
Florile dalbe!
De-aşa casă-mpodobeşti,
De-aşa casă şi-aşa masă?
Florile dalbe!
Ce-ntinź masă de mătase,
Cu ciucuri de baibafir?
Ce pui vadra rasă-n masă,
Doá ai fini de-a botezară,
Şi mai mari de-a cununară?
Doá ai fraţi, doá ai furtaţi?
─ N-am nici fraţi, n-am nici
furtaţi,
N-am nici fini de-a botezară,
Nici mai mari de-a cununa,
Ci mi-aştept colindători
Deseară să-i d-ospăt eu,
Să-i d-ospăt şi să-i petrec.
Colindători când or pleca,
Lasă-n casă sănătate
Şi prin curte bogătate.
Sănătate pe la toţi,
Bogătatea cam printr-înşii.
Să-mi fiţi, domni buni, sănătoşi,
Vă-nchinăm cu sănătate!
COLINDĂ
de Lucian Blaga
Pentru Dorli - fiica poetului
Doarme
colo în poiată
pruncuşor
fără de tată.
Şi
măicuţa mama lui
se
tot plânge boului
c-a
născut în Vifleim,
n-are
scutece de in,
n-are
apă, n-are faşă,
nici
opaiţ, nici nănaşă.
Iosif
cercul de pe cap
în
cuier şi l-a lăsat
şi-a
plecat unde-a plecat
ca
să-l latre câinii în sat.
Noaptea-i
neagră, ceasu-i lung,
stă
măicuţa lângă prunc.
Să
le ţie de urât
înger-
nalt s-a coborât.
Şi
în noapte înadins
degetul
şi l-a aprins.
Arde
îngerul lui Dumnezeu
ca o lumânare de său.
Florile dalbe ler de măr!
Colea jos, Doamne, mai jos,
În prundurile mării dalbe,
Florile dalbe ler de măr!
Născutu-mi-au, crescutu-mi-au,
Măr înalt şi minunat:
Face florile vineşoare,
Şi-ncă meŕ le roşioare.
Dară Dulfu mării ei,
El mai rău că s-a-nvăţat,
Florile că le-a stricat,
Merele că le-a mâncat.
La trupina mărului
Împuiatu-s-a vidra neagră;
La mijlocul mărului
Împuiatu-s-a şarpele verde;
Sus la vârful mărului
Împuiatu-s-a şoimul vânat.
Dară Dulfu mării ei,
Când sare din mare-afară,
Vidra-ncepe de-a lătrară,
Şarpe verde-a şuierară,
Şoimul vânăt de-a ţipară.
Dară Ion bun voinic
Luat-a-şi harcul de-a- ncordare,
Şi mănunchiul de săgeţi,
La bun avei că se da,
Pe Dulfu să-l săgeteze.
Dară Dulfu aşa-mi grăia:
─ Stai, voinic, şi nu da,
Căci c-un dar te-ai dărui,
C-am o soră, ca şi-o zână,
C-un cumpăt, ca de albină,
Şi-are-o mână ca şi-o zână,
C-un mănunchi de flori în mână,
Cu-acest dar te-oi dărui.
Unde-i Ion cel frumos?
El să-mi fie sănătos!
Cântec de urare şi colind din Copăceni, Ţara Loviştei
Ferice-s,
ferice-s
(Colind pentru doi băieţi păstori)
Ferice, ferice,
Lerului!
Ferice-s de ei,
Doi luceferi,
Lerului!
Coconaşii mei,
Ion şi Neculae!
Dragi oile lor
De-a munte tunând,
P-ăl plai coborând
De-a coasta lăsând,
Pe câmp aşezând,
Câmpul îndalbind.
Ele parcă-mi sunt
Mizguri de zăpadă,
De la cer lăsate,
Pe câmp aşezate,
Pare-şi, ce-şi mai pare?
Dar d-unde-ş mai vezi,
Dragi cirezi de vaci,
De-a munte tunând,
Pe plai tot mugind,
De-a coasta lăsând,
Pe câmp aşezând,
Câmpuri veneţind.
Ele parcă-mi sunt
Două negurele,
De la cer lăsate,
Pe câmp aşezate.
Pare-ş, ce-şi mai pare?
Dar d-unde-ş mai vezi,
Dragi cirezi de boi
De-a munte tunând,
Pe plai hornăind,
De-a coasta lăsând,
Pe câmp înnegrind.
Eii parcă-mi sunt
Doi bulgări de nori,
De la cer lăsaţi,
Pe câmp aşezaţi.
Pare-ş, ce-şi mai pare?
Dar d-unde-ş mai vezi,
Herghelii de cai
De-a munte tunând,
Pe plai tropăind,
De-a coasta lăsând,
Pe câmp aşezând,
Câmpur-le roşind.
Eii parcă-mi sunt
Tunete de vară.
Fulgere de seară.
Pare-ş, ce-ş mai pare?
Dar d-unde-şi mai vezi,
Dragi stupiń le lor
De-a munte tunând,
Pe plai zbârnâind,
De-a coasta lăsând,
Pe flori aşezând.
Ele parcă sunt
Nişte picurele,
De la cer lăsate,
Pe flori aşezate.
Pare-ş, ce-şi mai pre?
Dar d-unde-ş mai vezi,
Pe ei pe-amândoi.
Eii parcă-mi sunt
Doi pomi înfloriţi,
Mândri sunt rotiţi.
Pare-ş, ce-ş mai pare?
Dar d-unde-ş mai vezi
Dragi cocoané le lor.
Ele parcă–mi sunt
Două lebejoare,
Pe ţărmuri de mare.
Pare-ş, ce-ş mai pare?
Dar d-unde-ş mai vezi
Dragi coconii lor.
Eii parcă-mi sunt
Doi păuni rotaţi,
Mândri sunt rotaţi.
Şi-mi fiţi sănătoşi,
Voi jude frumoşi!
(Colindă
culeasă din Voineasa- Loviştea, de Constantin Mohanu)
Unul dintre cele mai vechi colinde populare româneşti ─ notat ca atare şi în catalogul obiceiurilor tradiţionale ─ colind izvorând din fântânile inestimabile ale spiritualităţii noastre naţionale, întruchipează un dialog ─ în prag de An Nou ─ între ceata junilor colindători şi cel căruia îi este adresat cântecul metaforic de urare, de fericire şi belşug.
COLINDE,
COLINDE - Mihai Eminescu
Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheaţa se’ntinde
Asemeni oglinzilor
Și tremură brazii
Mişcând ramurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.
Se bucur` copiii,
Copiii şi fetele,
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Ş’a Mântuitorului,
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.
...
În leagăn l’împăture
...
Şi magii alăture.
...
Din ‘naltul tăriilor
...
Ş’a Sîntămariilor.
...
Rădice coroanele
...
S’arate icoanele.
