Lumina din soare

Albastru și verde, 

Nu-i tot ce se vede.
Lumina din soare,
Ne-nalță, se pare!

Haideți cu toții, să o prețuim!
Dacă e sfântă, trebuie s-o știm!
Nu norii blochează această lumină,

Ci omul, cu inima lui mult prea haină.

AC, 17 aprilie 2020

Soare peste florile de la fereastră

Joacă soarele-n fereastră,
Umbre peste flori îmi lasă.
Frunzele par fermecate,
De ispite, sunt furate.

La fereastră le-nsoțesc
Cu tot ce le dăruiesc:
Stropi de apă- nsuflețită,
O privire liniștită.

Zilnic ele- mi dăruiesc
Pacea clipei de-o doresc
Văd cum viața-n ele joacă
De iubire, mă încarcă!

AC, 23 aprilie 2020

Îngerul cu aripile frânte

Un înger, cu aripile frânte de dor

Crezând în soare, în cer și în nor,

Aspirând tăcut la înțelepciunea lor

S-a încredințat că printr-un simplu zbor

Se va înălța spre soare, dând din aripi ușor.

Ajuns prea aproape de focul mistuitor,

Îndrăznind prea mult, prea ușor.

A ars, fiind strivit, lovit și biciuit

De razele dogoritoare ale celui iubit.

Fără aripi, fără speranță, fără lumină,

Îngerul a căzut. Îngenuncherea îi este umilă.

Nicio speranță nu va fi să mai vină,

Raza e departe, lumina nu îi mai este facilă.

Resemnat, îngerul cu aripa frântă, plecată,

Nu a mai îndrăznit niciodată

Să zboare sau să privească spre soare.

Doar în singurătate îl mai strigă, îl doare,

Căci și acolo este... în așteptare.

Zi după zi, soarele răsare măreț,

Împrăștiind căldură și lumină-n dispreț.

Dar îngerul cu aripile frânte de dor,

Cu raze de iubire, supraviețuiește ușor.

 Angela Ciuraru, martie 2014

De vorbă cu soarele

Mi-am trimis razele mele,

Printre crengile stinghere.

Stai şi mă priveşti mirată,

Ca şi altă dată.

Încă n-am apus, vezi bine!

Eu, aş sta mereu cu tine,

Calea eu ţi-aş lumina,

Paşii ţi i-aş îndruma!

Însă, vine luna-ndată,
Sus pe bolta luminată.

În taină te-o săruta,

Toată noaptea - cât o sta.

Dar când zorii vor veni,

Iar eu, Soare, te-oi răpi,

Pentru mine vei zâmbi
Ziua toată, ne-om iubi.

Angela Ciuraru, 2016

Dialog cu soarele

Am trimis razele mele, 

Printre crengile stinghere.

Stai şi mă priveşti mirată,
Şi suspini ca altă dată.

Încă n-am apus, vezi bine!
Eu, aş sta mereu cu tine,
Calea, eu ţi-aş lumina,
Şi paşii ţi-aş îndruma!

Însă, vine luna-ndată,
Şi-n taină te-o săruta,
Toată noaptea  ─

Cât o sta.

Dar când zorile-or veni,
Iar eu, Soare, te-oi răpi,
Pentru mine ziua toată,

Tu cu mine ai să stai,

Dimineţile să-mi dai.

La amiază sunt cam sus,

Dar cu-o rază mai pieziş,

Te ajung şi nu te las,

Până la apus e-un pas.

Mă voi duce, peste-un ceas.

Angela Ciuraru, 2016