Scuterul tatei

Privind pe fb, la postările unui prieten cu motocicletă, mi-am amintit de motoreta tatălui meu. 

Așa că, m-am hotărât să scriu ce-mi aduc aminte în legătură cu aceasta.

Știu bine că tata era tare harnic și priceput în ale meseriei lui. Dar pe lângă meserie mai avea și alte pasiuni. De pildă, se pricepea la mecanică, deși nu avea studii în acestă privință. Probabil că, așa cum aproape toți bărbații au un simț al șurubărelii, așa avea și tata. Se pricepea să construiască un butoi de la zero, adică de când lemnul necesar pentru butoi era încă un copac viu, până la a pune butoiul în funcțiunea lui firească, dând indicații prețioase de folosire în gospodărie. Îl construia făcând calcule precise de dimensionare, volumetrice. Nu greşea niciodată. De altfel, socoteli destul de simple. Dacă omul care comanda un butoi, îi cerea ca în acesta să încapă "n" litri de vin, îi garanta, și așa era.
   Dar să vă povestesc  cum repara tata bicicletele casei și apoi motoreta - scuter "Carpați" pe care și-o cumpărase mai târziu și la care ținea foarte mult. A păstrat-o până la sfârşit.

   Când se apuca de treabă, se întindea cu toate sculele şi cu toate obiectele de reparat, demontate, risipite pe o suprafaţă din curte destul de mare, lângă atelierul în care lucra şi în care ţinea tot arsenalul de mijloace necesare meseriei dar și pasiunii.

De multe ori apela la ajutorul fraţilor mei sau chiar a vecinilor. Trebuie să vă mai spun că în cot la noi (în vecini)  pe lângă biciclete, aproape toţi erau dotaţi cu motorete sau motociclete. Aşa era moda. Asta se întâmpla prin anii 60. Când un unchi şi-a cumpărat un "IJ", ultimul model al acelor ani. Toată lumea l-a vizitat să vadă minunea şi să-şi dea cu părerea.

   Duminica era foarte frumos. După ce ne  întorceam cu toţii de la biserică, bărbaţii se şi apucau de distracţie. Întâi se auzea din curţi glasul motoarelor la momentul lor de pornire. Unele porneau din prima, altele mai dădeau rateuri. Asta datorită şederii lor fără a fi folosite toată săptămâna. Se chemau ajutoare, se făceau remedieri, încercări după care motoarele erau turate la maximum. Apoi, după amiaza, toată strada, cu mic cu mare, asistau la promenada motoarelor. 

Cât era satul de lung, primul care dădea tonul, era tata. Întrecerea se dădea în văzul tuturor sătenilor. Erau îndelung aclamaţi de spectatorii ieşiţi de prin curţi sau cocoţaţi pe garduri. Traseul era stabilit pentru un dus şi un întors pe strada principală a satului. Cine se întorcea primul, câştiga întrecerea şi primea ca recompensă un traseu de defilare cu o rudă pe scaunul din dotare, din spatele conducătorului auto.

Când eram studenți, eu și cu frate-meu, am luat motoreta când tata nu era acasă și am pornit cu ea pe un drum de câmp necirculat, cu mine la "manşă". La explicaţiile fratelui meu am demarat şi am parcurs bine drumul. Numai că, la oprire nu ştiam ce să-i mai fac. Noroc că nu mergeam cu viteză şi că fratele a alergat, ajungându-mă şi prinzând  partea din spate a motoretei, a reuşit a mă opri. Asta a fost prima şi ultima dată când am avut curajul să conduc o motoretă. Desigur, nu știam pe atunci că voi deveni conducător auto cu permis de liberă trecere.

  Scuterul a rămas un obiect de muzeu pe care îl păstrăm și astăzi.

Angela Ciuraru, 30 mai 2018

Bujorii din grădiniță

   În grădinița din fața casei părintești, trăiau odată, două tufe de bujori. În apropierea acestui loc, mama nu semăna sau planta niciodată alte flori. Știa că bujorii vor crește, se vor face mari și stufoase. La umbra lor nu aveau cum să crească alte flori.
   În fiecare an, noi copiii, le urmăream transformările din anotimpuri. Cel mai mult ne bucuram primăvara, când le mijeau lujerii roșiatici de pe sub pământ. De câte ori săream gardul în grădiniță, după câte o floare, sau să prindem vreun pisoi, ori mingea căzută pe acolo, desigur, fără să ne vadă cineva, observam cum tulpinile începeau să capete formă de plantă, începeau să-i crească frunzulițele și apoi bobocii. Tare ne mai bucuram când descopeream primii boboci, rotunzi ca niște bobițe de rouă, și care se tot măreau căpătând formă de sferă îmbrăcată în haine verzi, de sub care apoi mijeau petalele roz, vesele și ciufulite ca o corolă ce râdea în soarele dimineții.
   Într- o bună dimineaţă, pe când mă sculasem, dar eram încă somnoroasă, am văzut un boboc care
 s-a desfăcut ca o rozetă ciufulită, cu petalele rozalii şi care râdeau în soare. Bujorul parcă ne spunea:
- "Iată-mă, am înflorit!  Vedeţi şi voi cât sunt de frumos şi maiestuos? Pentru asta m-am pregătit toată primăvara! Dar, vă rog, să nu mă rupeţi! Dacă o veți face, îmi voi pierde frumuseţea iar farmecul meu v-a dispărea. Locul meu este aici, în grădiniţă. Cine vrea să mă vadă să vină aici, în casa mea, în grădiniță!
  De bucurie, am strigat căt mă ţinea gura, că a înflorit un bujor. Repede, toată lumea, adică mama și frații mei, era prezentă pentru a-i admira frumuseţea.
   Prospeţimea parfumului de bujor, mai ales dimineaţa, când încă mai era rouă, mi s-a părut întotdeauna fantastică, diafană și misterioasă. Părea ca un vis!
   O întrebare, legată de flori,  mă frământă şi nu-mi dă pace. De ce unele flori au primit nume de gen masculin?  Cum ar fi bujorii, trandafirii, crinii. Iar unele au nume nume de gen feminin, cum ar fi margaretele, violetele, freziile, şi câte or mai fi ele. Eu cred că florile sunt diferite, ca și oamenii. Florile sunt frumoase, toate, fiecare în felul său. Dar ca bujorul, nici o floare nu este!

Angela Ciuraru, 3 mai 2018

                  

"Bujori" - Honoriu Cretulescu 

Ai plecat, dar n-ai uitat...

Ai plecat de la casa părintească,

Nu pentru că era o dorinţă firească.

Ai plecat, nu pentru că-ţi lipsea

Ceva, ce nu se-nlocuia, iubirea.

Iubirea de casă, de părinţi, de trecut,

De pământul pe care, tu ai crescut,

De locurile prin care ai alergat,

De prispa sau curtea, în care, păpuşi ţi-ai inventat,

Ai plecat. Dar încă, nimic, tu n-ai uitat.

Caisul galben de la gard, sau prunul aplecat,

Cules cu multă trudă, de fratele mai mare

Expert în căţărare.

Trăiau acolo, încă, doi pomi bătrâni,

Ce pere ne-au mai dat, ani buni.

Veneau copiii din vecini la noi, ca să se joace,

Iar la plecare le dădeam, doar perele cele mai coapte.

Mai ştii tu locul de „din vale”

Pe unde ne rupeam sandale?

Desculţi prin praf cât alergam,

Genunchii cum ni-i mai juleam?

Nu voi uita pe tata, adesea tare furios,

Când îl făceam s-o ia pe jos.

Căci, bicicltele furam,

Prin sat ce ture mai trăgeam!

Sunt multe întâmplări de-atunci

Le depeni uneori, aminte să-ţi aduci.

Le spui copiilor, de-ascultă,

Sau ţie, drag prieten, cu dragoste destul de multă.

Angela Ciuraru, 11 august 2017

Flori din grădina mamei

Casa copilăriei

Madam Cudalb

   Eram o copilă la şcoala generală din satul natal. Învăţătoarea noastră, pe nume Cudalb M., locuia într-o casă foarte aproape de şcoală, pe o ulicioară care ducea spre intrarea în curtea şcolii. Mi-aduc aminte că de câte ori treceam pe lângă această gospodărie priveam în curte cu indiscreţie dar cu admiraţie. Era o casă elegantă, curtea avea mulţi copaci şi multe flori.  Madam Cudalb era o femeie frumoasă, puţin cam plinuţă, dar faţa ei drăguţă emana bunătate şi dragoste pentru copiii pe care-i instruia şi nu numai. Întotdeauna era îmbrăcată elegant şi cu bun gust. Combina fustele şi bluzele în mod plăcut. Eu aşa o ţin minte, nu purta niciodată rochie.

   Pentru noi, copiii, familia Cudalb ni se părea cam misterioasă, ei nu erau din satul nostru, veniseră de undeva de aiurea şi îşi cumpărase o gospodărie gata închegată. Bărbatul ei era profesorul de sport al şcolii, un tip de statură mijlocie căruia îi plăcea meseria, dar şi băutura. Drept urmare a plecat din lumea celor vii cu mult înaintea soţiei. Altă ciudăţenie a acestei familii era fata lor, care era puţin mai mare de ani decăt noi copiii din clasa doamnei, era cam dolofană şi cam dusă cu sorcova, cum se spune. Dar cu toate astea era un copil iubit de familie şi de noi elevii doamnei. De altfel ea îşi petrecea mult timp pe lângă mamă şi deci şi pe lângă noi.

    Povestea învăţătoarei mele am dorit s-o scriu cu scopul de a-mi reaminti câteva întâmplări din  clasele primare. Pe atunci, şcoala din Gherăeşti, judeţul Neamţ, căci acolo am învăţat, avea mai multe clădiri, dintre care una foarte veche, în care învăţam noi şi în care erau amenajate două spaţii: o sală de clasă şi o sală de sport. Clasa noastră era dotată cu un mobilier vechi şi rudimentar, iluminată cu lămi cu gaz. Alte mijloace de învăţământ nu aveam, ele lipseau cu desăvârşire.

  Într-o astfel de  sală am început drumul în viaţa, alături de colegii din sat, proveniţi unii din familii mai înstărite, alţii din familii de oameni săraci. De copii celor bogaţi., doamna avea mare grijă. Dar cum unii dintre noi, cei mai mulţi, proveneau din familii sărmane, cu mulţi copii,  erau trataţi cu mai puţină dragoste.

   Pe atunci, prin anii ^,60 nu purtam uniformă, ne îmbrăcam fiecare cu ce aveam sau cu hainele ce rămâneau mici de la fraţii şi surorile noastre mai mari.  Eu aveam noroc cu mama care se pricepea la croitorie şi care lucra tot felul de rochiţele pentru fetiţe. Pentru aceasta, folosea o maşină Singer procurată de la evrei şi cu care de altfel mama îşi câştiga existenţa. Această maşină era centrul activităţii din casa noastră. Mama avea, pe vremea aceea, teancuri de cămăşi de cusut, cămăşi din pânză de casă care se coseau destul de greu. De ce am adus aminte de maşina de cusut? Pentru că cea mai vie amintire este legată aceasta. Este vorba despre o vărguţă, care "trona" pe muchia exterioară a maşinii şi care folosea la verificarea lecţiilor. Mărturisesc că mama, deşi avea doar şapte clase, ceea ce la vremea aceea era destul de mult,  se pricepea să ne controleze foarte bine la lecţii sau măcar aşa ne făcea să credem. Atunci când noi copii consideram că ne-am terminat temele pentru acasă, ne prezentam  la mama şi-i turuiam lecţiile sau îi arătam caietele cu temele făcute. Dacă era nemulţumită ne întorcea din drum. Niciodată însă nu a folosit acea vărguţă.

    Dar să ne întoarcem la amintirile din clasele primare, câci vreu să vă spun despre mine cât de timidă şi fricoasă eram. La fiecare activitate şcolară, dacă greşeam ceva,  mă supăram foarte uşor şi imediat începeam să plâng. Ca să mă liniştească eram "alintată" cu o expresie pe care niciodată nu am suportat-o. Mi se punea imediat întrebarea: „dai apă la şoricei?”. Uram pe toată lumea care îmi spunea asta, de la învăţătoare până la ultimul coleg de clasă.  Ori de câte ori vine vorba de acea perioadă a vieţii mele, mi-aduc aminte cu ură de expresia aceea prea des folosită de madam Cudalb.

Foto din arhiva personală: Clasa I, elevii cu doamna învăţătoare şi fiica ei, 1960

Povestea unei ii

  Privind o dată, şi încă o dată, fotografia  mamei, printre puţinele pe care le mai am, mi-a venit ideea să scriu povestea acestei ii.

   Poza aceasta este veche, din anii 40 şi o reprezintă pe mama la vârsta când orice tânără se gândeşte la măritat şi când începe să-şi pregătească trusoul.

    În fotografie, mama apare îmbrăcată cu o cămaşă foarte frumoasă şi foarte valoroasă. O ie, pe care mama a pierdut-o după ce s-a căsătorit.

   Dânsa şi apoi noi, copiii, am păstrat poza, pentru că era singura dovadă a existenţei acestei cămăşi despre care  ne-a povestit toată viaţa ei. Era cel mai preţios lucru pe care l-a avut în tinereţea ei. Mama, era mândră de această ie deoarece o lucrase cu mânuţele ei, atunci când şi-a pregătit trusoul de nuntă. Pe la noi, prin Moldova, căci de acolo ne tragem, iei i se mai spune şi  „cămaşă naţională”.Ea făcând parte din portul nostru strămoşesc, românesc. Acestă cămaşă era confecţionată din pânză de in, pânză ţesută la războiul de ţesut, în mod manual. Pânza astfel obţinută era spălată („ ghilită”) la râu.

   Am şi eu amintiri legate de aceste operaţiuni. De fapt, acolo unde ghileau femeile pânza, erau nişte troici (jgheaburi din beton) în care curgea apa de izvor de sub poalele unui deal. Deal, pe care noi, copiii, alergam cât ne ţineau picioarele, în timp ce femeile spălau pânzele. Treaba asta dura ore bune, aproape atât cât soarele era pe cer. Pânza înmuiată şi plimbată cu agerime prin apa rece ca gheaţa, era întinsă pe pajiştea verde, la soare, pentru a se albi. După uscare, se repeta spălarea şi uscarea până seara. Apoi, când zilele erau însorite se relua această muncă. Noi, abia aşteptam aceste ocazii pentru a merge cu mama la „fântânele”, căci aşa le mai spuneam. Astfel scăpam de acasă, de la treburile de prin curte. Ştiam că acolo ne era rezervată o porţie bună de joacă.

  Când pânza era albă ca neaua, din ea femeile confecţionau îmbrăcăminte. Astfel se croiau cămăşi, poale la catrinţă, şi altele, deci şi părţile iei. Pe mâneci, pe plătcuţe şi pe partea din faţă a iei se aplicau modele populare cusute manual cu acul şi cu fire de bumbac colorate natural folosind plante, apoi cusăturile florale sau geometrice erau bătute cu paiete şi mărgele.

   Această ie, din păcate, are o poveste tristă care a lăsat urme adânci în sufletul mamei.

   Pe mama o chema Carolina, dar toată lumea din sat, o ştia de Lenuţa lui Toma sau Lina, cunoscută mai ales, pentru teancurile întregi de cămăşi pe care le confecţiona din pânza ţărănească, cosând la maşina „Singer” teancuri întregi.

  Un eveniment trist avea să-i marcheze viaţa mamei pentru tot restul vieţii. Acest eveniment avusese loc  pe câd familia mea abia mutată în casa pe care şi-o construiseră cu multă trudă pe bucata de pământ dăruită de bunicul Toma şi care nu avea decât o singură cameră terminată şi în care se odihneau toţi cei trei membri ai familiei de atunci, adică părinţii mei şi soră-mea.

   Tatăl meu, Petrea a lui Pildescu, căci aşa i se spunea în sat, după bunicul care se trăgea dintr-un sat vecin Pildeşti şi care murise de faţă cu tata într-un accident stupid în care căruţa lui cu lemene  se răsturnase peste el. Eu nu aveam să-l mai cunosc niciodată, tot ce ştiu despre el am aflat din cele povestite de tata care  rămăsese orfan de la paisprezece ani. Tata, de meserie era butnar, adică făcea butoaie, meserie grea pe care o deprinse de la bunicul meu dar şi de la un frate mai mare, frate vitreg pe nume Frenţ. De el mi-aduc aminte cum venea  pe la noi cu o bicicletă cu  care îşi căra sculele pentru butoaie, dar care a murit şi el destul de tânăr în urma unei intervenţii chirurgicale la cap. Pentru a construi un butoi era nevoie de lemn de stejar de cea mai bună calitate, lemn care era procurat din pădurile din apropierea satului, sub formă de buşteni neprelucraţi. Într-una din aceste zile, când tata muncise din greu la pădure, venise acasă frânt de oboseală, stătuse la masă, apoi se culcă. Trebuie să vă mai spun că era o zi în care plouase foarte mult iar în curtea casei pământul se înmuiase de tot. Ca măsură de precauţie tata închise uşa casei  bine după care se culcă şi dormiră cu toţii buştean.

   În acea noapte fatidică, nişte hoţi aflaţi mână în mână cu miliţianul din sat şi care aveau habar despre moştenirea mamei, despre zestrea primită de la bunicul Toma şi la care mama muncise toată tinereţea ei pregătindu-şi zestrea de nuntă după obicei, dăduse atacul de mult planificat. În plină noapte au pătruns în curte, au aşezat un topor lângă uşă şi au uns cu noroi fereastra  camerei nelocuite, spărgând în acest mod geamurile ferestrei fără a face zgomot. Au pătruns în casă, în această cameră în care tata prelucra lemnul pentru butoaie şi unde pe podea se afla rumeguş. Au urcat pe o scara pusă la podul casei, pod în care mama depozitase cuferele cu toată zestrea. Hoţii au furat şi au cărat toate lucruile. Un singur obiect, care era o basma mare, galbenă, rămăsese căzută în rumeguş. Dimineaţă, cănd părinţii mei s-au sculat şi au dat să iasă din casă au găsit toporul în faţa uşii şi au încremenit. Şi-au dat seama că se întâmplase ceva rău. Când au realizat grozăvia faptelor petrecute au mai găsit totuşi tăria să se mai bucure pentru faptul că, deşi rămăsese fără nimic, scăpaseră teferi, cu viaţă.

  Dintre toate lucrurile furate şi care nu erau deloc puţine, mamei i-a părut nespus de rău după un singur lucru, acesta fiind ia despre care v-am povestit, şi care valora enorm. Despre ie, mama povestea că a lucrat la ea căţiva ani, era lucrată complet manual, în mărgele şi paiete, cântărind câteva kilograme. Mulţi i-au cerut  s-o vândă, s-o dea pe bani grei, însă mama ţinea la ie ca la ochii din cap.

   Zadarnic au cerut părinţii ajutor de la organele statului  de la acea vreme pentru prinderea hoţilor căci nimic şi nimeni nu ştia ceva. Aşa se face că până la urmă au aflat singuri cine fusese capul acţiunii, un nenorocit din sat şi miliţianul care vindeau la târgul din Roman unele dintre obiectele furate. Acest om nu s-a bucurat prea mult de agoniseala din câştigul furat. În final, hoţul care era un beţivan ordinar, a murit ca un nemernic, dispreţuit de toată lumea. Cât  despre cămaşa bătută în sute de mărgele multicolore şi paiete aşezate într-un model floral desăvârşit, nu s-a mai găsit, nu s-a mai aflat niciodată  nimic.

   Mama  în schimb a rămas toată viaţa marcată, traumatizată de această întâmplare nefericită. Deşi între timp, părinţii reuşiseră să-şi finalizeze construcţia întregii case  formată din două camere şi o sală (tindă) între ele, mamei îi era frică să păşească în camera cu pricina. În timp ce noi copiii, căci acuma eram patru fraţi, doi băiţi şi două fete, dormeam  în singura cameră încălzită. Mama se scula de câteva ori pe noapte privind prin geamul uşii spre cealaltă cameră pentru a vedea dacă acolo nu sunt hoţi. Asta s-a repetat,  în fiecare noapte, pe tot parcursul vieţii ei.

   Cât despre lucrurile necesare casei, părinţii noştri au luat-o de la capăt, au muncit, şi-au făcut din nou cele necesare, au înjghebat o gospodărie frumoasă. Regretul însă, a rămas în inima mamei dar şi a noastră, a  copiilor. Lucruri pe care noi le cunoşteam doar din poveşti, lenjerii şi feţe de masă brodate de mănă, alte ii şi costume populare au existat doar în închipuirea noastră. Regretam mult şi pentru că hoţii ne luaseră şansa să le cunoaştem şi să ne folosim de ele. Singurele lucruri de care s-a mai folosit familia au fost doar căteva obiecte cu care îşi aranjaseră prima cameră, în mod provizoriu şi care au reprezentat simbolul tinereţii mamei.      Basmaua galbenă, găsită în urma hoţilor, mi-a revenit mie şi pe care o păstrez ca pe un obiect de preţ în amintirea mamei.  Ce fericită şi mândră aş fi fost ca la hora satului să fi putut purta cămaşa cu mărgele iar acum să o fi putut preda unei nepoate. Singura mărturie cu privire la acestă ie a rămas o fotografie.

Angela Ciuraru, 8 martie 2016

Povestea unei ii  (în amintirea mamei mele)

                                           

      

La Hanul Ancuţei

La Hanul Ancuţei

unde, în tinereţe, mergeam uneori

în grupuri de ciclişti amatori

cu bicicletele părinţilor

sau ale vecinilor,

o tânără şi pricepută hangiţă, servea fireşti

mâncăruri moldoveneşti:

carne de purcel, tinerel şi el,

tochită frumuşel, având brânza lângă el,

sărmăluţele îmbrăcate, foarte elegante,

în foile viţei plisate

sau în foile verzei murate

cu smântână sau nu,

dar întotdeauna cu mămăliguţă

toate făcute de hangiţa drăguţă

rece, desigur, la urmă venea

berea şi ea

după care, plecam veseli,

într-un şir, pe şosea

fiecare pe unde şedea.

Angela Ciuraru, 23.02.2017

Interior din Hanul Ancuței

O hangiță, servind drumeții!