Curând, va fi din nou solitar.
Este acolo, lângă fereastră și e posac.
Mai are încă aspect de copac.
Frunzișul, odată verde, sprințar,
Devine opac și cam bizar.
Își schimbă aspectul, devine mai rar,
Arțarul, mai are frunze pîn' la brumar.
Cad frunze tăcute, mereu, iar și iar,
Sub mica lor greutate, cad pe trotuar.
Își cară culoarea ce, nedorit, a pălit,
Formând un covor înfrunzit, neîmpletit.
Pășim în toamnă pe-aceste covoare,
Frunzare cu soare și stropi de culoare.
Trist sentiment de despărțire!
Noi, trăim, și încă mai gândim la nemurire.
Câteva frunze, așezate, foșnesc pe la spate:
Verdele nostru v-a bucurat,
Crângul și câmpul l-am colorat.
Și-n vară am fost umbră la toți, pe săturate.
Acum, însă, toamna, lin ne-a
aşezat,
În rostul vieţii ce ni s-a
dat.
Plapumă caldă, să treci
peste iarnă,
Pământul cel înghețat, cu
frunze-mbrăcat.
Fascinații de toamnă. Cam triste!
RăspundețiȘtergere