Eminesu "Sarmis"

SARMIS        

        de MIHAI EMINESCU

Mijește orizonul cu raze depărtate,

Iar marea-n mii de valuri a ei singurtătate

Spre zarea-i luminoasă pornește să-și unească

Eterna-i neodihnă cu liniștea cerească.

Natura doarme dusă, tăriile în pace.

Din limpedea nălțime pe-alocuri se disface

O stea, apoi iar una; pe ape diafane

Își limpezesc în tremur pe rând a lor icoane.

Tot mai adânc domnește tăcerea înțeleaptă –

Se pare cum că noaptea minunea și-o așteaptă.

Deodată luna-ncepe din ape să răsaie

Și pân' la mal durează o cale de văpaie.

Pe-o repede-nmiire de unde o așterne

Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.

Cu cât lumina-i dulce pe lume se mărește

Cresc valurile mării și țărmul negru crește

Și aburi se ridică din fund de văi spre dealuri

O insulă departe s-a fost ivit din valuri,

Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare,

Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare.

Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg

O luntre cu-a ei pânză sumese de catarg.

Tăind în două apa ea, poartă o păreche:

Pe Sarmis, craiul tânăr din Getia cea veche,

Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zână,

Stetea și pe-a lui umăr își sprijină o mână.

Se clatin visătorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu umbra lată și flori până-n pământ

Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

                                                    

–De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi,

Mi-aduc aminte ceasul când te-am văzut întăi.

Ca marmura de albă, cu mâni subțiri și reci,

Strângeai o mantă neagră pe sânul tău... În veci

Nu voi uita cum tâmpla c-o mână netezând,

Știind că nimeni nu e în lume să te vadă,

Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă.

În orbitele-adânce frumoșii ochi ce-ncântă

Pierduți în visuri mândre, priveam fără de țintă.

Și tu zâmbeai, c-un zâmbet cum e numai al tău,

Nu te-a mai văzut nimeni cum te văzusem eu...

Și plini îți erau ochii de lacrimi și de foc,

Pe-al genei tale tremur purtând atât noroc...

De ce zâmbeai tu oare? Vrun cântec blând de jale

Au deșteptat în taină glasul gândirii tale?...

Pluteai ca o ușoară crăiasă din povești.

Dintr-o zâmbire-n treacăt simții ce dulce ești!

Și cum mergeai, armonic și lin îți era pasul,

Rămas în nemișcare m-a fost cuprins extazul,

Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,

Tu, gingașă mireasă a sufletului meu...

De-atuncea cu pustiu-mi stătut-am să mă cert,

Urmând cu-a mele brațe o umbră în deșert...

Pân' ce-n sfârșit ajuns-am să mângâi chipul sfânt.

Ce zeu din cer te puse în calea mea să ieși,

O, fragedă ființă ca floarea de cireș!

Cum s-a putut ca-n lume așa minuni să steie,

Căci tu ești prea mult înger și prea puțin femeie!

Și fericirea-mi, scumpo, nici îndrăznesc s-o crez.

Tu ești? Tu ești aievea? Sau poate că visez...

Dacă visez, te-ndură, rămâi la al meu piept

Și fă ca pe vecie să nu mă mai deștept.

Se clatin visătorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu umbra lată și flori până-n pământ

Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

Ea cade în genunche sub florile ce plouă.

Grumazul i-l cuprinde cu brațele-amândouă,

Lăsând pe spate capul... – Copile! n-o să mântui?

Căci fioros de dulce, pe buza ta cuvântu-i...

Și cât de mult ridici tu, în gând pe-o biată roabă!

Comoara ta din suflet e singura-mi podoabă,

Cu focul blând din glasu-ți, iubite, mă cutremuri,

De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri.

Și ochiul tău adânc e și-n adâncime tristu-i,

Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui!

O, dă-mi-i numai mie și nu-i întoarce-n lături,

De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi...

Las' să orbesc privindu-i, iar tu ascultă-ncoace

Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroace

Și codrii aiurează, – izvoarele-i albastre

Șoptesc ele-nde ele de dragostele noastre.

Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini,

Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni,

Cât ai putea departe lopețile să lepezi,

Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.

Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii,

Chiar de murim, ajungem limanul fericirii.

Ea, mânile-amândouă le pune pe-al lui creștet...

Frunziș purtat de vânturi pe valuri cade veșted.

Se clatin visătorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu umbra lată și flori până-n pământ

Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

Din codrii singuratici un corn părea că sună.

Sălbatecele turme la țărmuri se adună.

Din stuful de pe mlaștini, din valurile ierbii

Și din poteci de codru vin ciutele și cerbii,

Iar caii albi ai mării și zimbrii zânei Dochii

Întind spre apă gâtul, la cer înalță ochii.

Mihai Eminescu, postume,1881

"Marină" - Eugen Voinescu (1842 - 1909)

                                                 

                                                                   Foto: Kazuhito Sakai