Povestea mea

Povestea mea, e-a ta, a tuturora,
A celor ce au învăţat că ora,
La fel se scurge în neant,
Indiferent în viaţă, câte-am învăţat.

Dar ceea ce-i mai important,
E să rămâi mereu ce ai visat.
Om bun, curat şi măsurat,
În toate faptele echilibrat.

Povestea mea, o ştiu doar eu,
Cu toate  câte spune omul rău,
Mulţi m-au descris, m-au lăudat,
Sau brânci, în jos,  ades mi-au dat.

Dar, sunt încă tânără, prieteni!
Mai am speranţe la un trai mai bun,
Chiar dacă tinerii,  mai spun
Că noi, le luăm speranţa de pe drum.

Pentru puţinul ce eu îl voi tot dărui,
Se merită, frumos, a mai trăi!
Copiii să mi-i pot iubi,
Şi ani, si flori a preţui.

Angela Ciuraru, 31 mai 2018

 

Copacii goi

Îmi place să privesc spre cer,
Chiar şi-atunci când nimica nu-i cer.
Îmi place să-l observ chiar şi în iarnă,
Când doar corbii negri îi mai dau culoare,
Când cerul-i monoton şi fără soare,
Iar copacii sunt negri şi goi, fără ninsoare.

Iar eu, cea uitată în casa cu ferestra spre cer,
Ies pe afară şi mă plimbu stingher.
Dau ochii cu ei, cu prietenii mei:
Cu cerul şi cu copacii  goi, aflaţi pe alei.
Dar mai iau la plimbare cu mine,
Aparatul foto ce-ascultă prea bine,
De ochii mei şi de lumina din sine.

Mă plimb lejer prin iarna, ce până mai ieri,
A semănat cu vremea din primăveri.
Adun mai multe poze care să placă,
Ochilor mei sau ochilor ce pe-aici au să treacă.

Ce-am văzut? Copaci goi...

Copacii goi
fără frunze, fără foi
fără păsări să le cânte
fără umbre să-i descânte
fără gâze să-i amuze
fără farmec de ninsori
stau copacii-n iarna caldă
şi aşteaptă iar zăpadă.

Doar cu crengile în gol
stau copacii-n lumea lor
trece vântul călător
printre crengi, amăgitor
şfichiuiţi în ram de dor
stau cu crengile bătute
de tristeţi nu prea dorite.

Când e ploaie, când e vânt
stau pe gânduri, parcă-ascultă,
cerul dac′ o să le-aducă
o podoabă de zăpadă
să le fie drag să-i vadă
celor ce-au ieşit pe-afară.

Angela Ciuraru, 25 ianuarie 2018

   

                                                             

                                        Foto: Angela Ciuraru, iarna 2018                                                                                                                                                                       

Floare-albastră de deochi

 Floare-albastră de deochi,
 Iris ești, sau stânjenel.
 Eu, nu mă feresc de el.
 Îl privesc, sunt fascinată,
 De-a sa formă, de-a sa pată.
 De culoarea variată,
 Renăscută viața toată.

Ochii au culori de vise,
Când privești lumini nestinse.
Ochii au culori rebele,
Când privești la cer, la stele.

Dacă marea e albastră,
Ochii au culoarea vastă
Al azurului din zare,
Infinită în mirare.

Cât de-adânc, profund și-albastru,
Ochii te atrag spre astru?
Nu ai tihnă, n-ai răgaz,
Fascinată, ai să cazi, în mărețul lui extaz.

Irișii din ai tăi ochi,
Mă atrag, și-am să-i privesc.
Nu prea mult, și mă opresc,
Căci nu vreau să îi deochi.


Angela Ciuraru, 30 mai 2018

                                   

                                  
                                           

PRIMĂVARA

Duminica, visele devin roz sau chiar roșii. 

 

Veselia culorilor de primăvară este teribil de pătrunzătoare! 

 

Sufletul își are ca aliat pomii și florile lor, zumzetul și zborul grăbit al albinelor, glasul, cântul  și jocul păsărilor, razele calde și strălucitoare ale soarelui.

Dacă ai văzut un pom înflorit trebuie să te consideri norocos. 

Dacă ai făcut fotografii, împarte-le cu prietenii, să se bucure și ei dacă nu au avut timp pentru asta.
 

După un timp, pomii înfloriți vor fi altfel și poate  te vei întrista puțin de trecerea florilor, asimilând-o cu trecerea timpului, a vieții. Asta până la apariția fructelor care ne vor aduce alte bucurii, bucuriile verii.

Angela Ciuraru - Citate

 

                                                  Fotografii: Angela Ciuraru

Câinii de acasă

   Primul câine de care îmi aduc aminte era Grivei. Pe atunci eram mici şi nu aveam voie să ne jucăm cu el. De altfel la ţară câinii stăteau legaţi pe un lanţ, având libertatea lungimii lanţului. Grivei avea o culoare galben- roşcată, foarte frumoasă, de aceea l-am şi ţinut minte. Era blând cu toată lumea şi primea pentru asta răsplata binemeritată. Prea multe amănunte nu am reţinut despre Grivei. Noi cei patru fraţi eram destul de mici ca să avem acces la câine. Ce ne-a marcat pe toţi era iarna când a murit şi a trebuit să- l înmormântăm. Asta s-a întâmplat în grădina casei noastre.

   Cu umor mi-aduc aminte, a fost unul mic cu o coadă stufoasă ca de vulpe, mai mare decât corpul lui şi pe care fratele cel mic îl botezase Rodolpho, după numele unui coleg de facultate, al său. Cică, acest coleg îi semăna, în sensul că era "mic, prost şi cu bube în cap", ca şi Rodolpho. De câte ori îl strigam pe nume, de atâtea ori ne amuzam de povestea numelui său.
   Câinele, deşi era mic de statură, era tare rău. în sensul că nu se putea apropia nimeni de casă. Dacă trecea o vacă pe drum, o adulmeca de la distanţă şi lătra, se agita de aproape că rupea lanţul.  Lătra atât de mult, încât tata nu-l mai suporta.
   Într-o zi s-a hotărât să-l pună într-un sac şi să-l ducă unui om din vale, departe de casă, în capătul opus al satului. Numai că a doua zi Rodolpho a făcut ce a făcut că a ajuns singur acasă. Noi, copiii, am fost foarte impresionaţi de fapta lui de vitejie iar tata s-a lăsat înduplecat de rugăminţile noastre şi nu l-a mai dat.  Rodolpho a trăit mulţi ani pe lângă casa noastră. A îmbătrânit şi el, i-a venit timpul  de ducă. A trebuit să-l înmormântăm cu profunde regrete. Desigur, tot prin grădină, cu tot ceremonialul  meritat unui câine loial familiei noastre.
..................................................................................................................................................
   O perioadă de timp am rămas fără paznic la casă. Ca urmare mama s-a rugat de tata să facă rost de un alt câine. Într-o bună zi, tata a adus, din sat, un căţeluş. Fiind mic, căţelul era lăsat liber prin curte. Apoi, puil de câine, nedresat în vreun fel, s-a apucat să mănânce din puii de găină cu greu crescuţi. Mama a crezut că se juca cu ei şi apoi, ca să evite fenomenul, a cerut ca puiul de câine să fie legat cu lanţul pe o sârmă lungă cât era curtea case ca să aibă suficient loc de plimbare şi joacă. Dar căţelul, care între timp mai crescuse, s-a dat la pui mai mari şi apoi la găini. Cu toţii eram supăraţi pe bietul căţel.
Într-o zi, i se hotărâse soarta chiar în consiliul de familie. Trebuia să moară. Tragedia s-a produs departe de casă, la "fântânele", un loc cu dealuri şi fântâni. Fiind pus într-un sac, a fost dat pe mâna unor băieţi mai libertini care se spune că l-au spânzurat şi îngropat acolo între dealuri. Am fost tare trişti o bună bucată de timp. Nimeni nu mai vroia câine la casă.
..................................................................................................................................................
 
   Cea mai teribilă poveste cu un câine am cunoscut-o atunci când fratele meu mai mic, student fiind, a adus acasă un câine lup. Povestea lui a început la căminul studenţesc din Iaşi, în camera în care locuia fratele cu alţi colegi de facultate. La un moment dat cineva le-a făcut cadou trei căţei de pui, din rasa "Câine lup". Erau tare fericiţi şi încântaţi, nebănuind ce avea să-i aştepte. Desigur că nu era voie să faci asemenea lucruri într-un cămin studenţesc, mai ales că era în vremea comunismului, când dacă afla şeful de cămin, erai dat afară. Dar dragostea lor de animale era atât de mare, încât nimeni nu a a flat nimic. Mai mult, au căpătat aliaţi şi ajutoare în acest sens. Era o adevărată conspiraţie în cămin pentru hrănirea căţeluşilor. Pentru asta ei îşi aduceau parte din porţiile de mâncare  de la cantină, fără să fie observaţi sau bănuiţi de ceva. Cu timpul din cei trei câini a rămas numai unul. Cel al fratelui meu. El devenise bun comun al colocatarilor. Toţi îl hrăneau şi îl îngrijeau.
   Dar căţelul creştea văzând cu ochii, find o rasă de talie mare. În sfârşit, până la vacanţa mare s-au descurcat cumva. A venit timpul să plece din cămin, cu el, acasă, la ţară. La intrarea în sat, de la un capăt al satului la altul, toţi cîinii au început să latre, simţindu-i prezenţa. Acasă a fost legat în primă fază de un copac, fiind considerat periculos. Fratele meu îi pregătea masă specială. Noi eram obişnuiţi cu cîini de curte hrăniţi mai mult cu resturile de mâncare de la masă. Atunci, prin anii 70, nu erau atâtea produse pentru hrana câinilor. Dar pentru Lessi, că aşa îl chema, se preparau mese speciale.

                                    

Două amintiri din copilăria mea

„Lămpile cu gaz care mi-au iluminat copilăria”

   Eram un copil  mare, câd în satul natal s-au construit linii de alimentare cu energie electrică. După această vrednicie, oamenii gospodari, fiecare după posibilităţile lor de atunci, posibilități destul de reduse, s-au racordat pe cont propriu la rețea. Adică și-au cumpărat stâlpi, au plătit instalatori și... "şi-au tras curent",  în limbajul cotidian.

   Aşa că, atunci când văd o lampă cu gaz în vreun desen, sau aflu de vreo poveste de acest gen, îmi aduc aminte de zilele de dinainte.  Atunci când mama trebuia să pregătătească lămpile de iluminat cu gaz pentru toate trebuințele. Erau lămpi de perete simple, rudimentare sau lămpi cu picior, considerate elegante și de lux, cu care trebuia să umblăm cu o grijă deosebită.

O ajutam şi eu pe mama cu ce puteam, cu ştersul sticlei de lampă, că la gaz nu aveam voie să umblăm. Mama era foarte pretenţioasă cu aspectul sticlei. Nu trebuia să aibă nici o urmă de fum. Parcă o văd cum le privea în lumina soarelui şi îşi dădea cu părerea. Câte o dată le mai şi spărgeam.

   Aceste lămpi erau şi în sălile de clasă pe când învăţam la ciclul gimnazial (anii 60). Stăteau lămpile, atârnate de pereţi, câte două sau trei într-o clasă, de abia vedeai să citeşti sau să scrii. Acestea erau condiţiile: sobe cu lemn pentru încălzire şi lămpi cu gaz pentru iluminat. Dar, oricât de greu ne era pe atunci nu lipseam de la şcoală. În plus mai mergeam şi duminicile la strâns frunze de dud pentru viermii de mătase ai şcolii.

   Mă întreb ce s-a schimbat între timp în sistem. Da ştiu! Condiţiile de trai. A! S-a schimbat şi frecvenţa elevilor la ore, în sens negativ. A crescut în schimb prezenţa lor în mediile extraşcolare.

    Ce poţi să mai faci? Asta e viaţa!  

 

Nicolae Tonitza (1886-1940) -  "Copil citind"

 "Sătenii şi televizorul"

   O altă poveste îmi trece acum prin minte. Este hazliu să-ţi aminteşti cum a fost, cum trăiau oamenii altă dată! Este povestea primului televizor despre care am avut cunoştinţă. Un vecin de-al familiei mele, de altfel erau naşii mei de botez, reuşiseră să-şi procure acest obiect de lux. Oamenii aceştia, aveau mai mulţi bani decât restul sătenilor, deoarece erau cărămidari, adică făceau şi ardeau în cuptoare cărămidă pentru casele oamenilor bogați care și le construiau din cărămidă. 
 În sfârşit, şi-au cumpărat televizorul, alb -negru. Apoi a invitat tot "cotul", că aşa erau grupaţi vecinii din apropiere. Era vară şi-mi aduc bine aminte cum mergeam fiecare cu câte un scăunel, ne aşezam în curtea lor şi priveam uimiţi lumea aceea nouă din cutia fermecată, priveam către televizorul scos pe pervazul geamului larg deschis.

   În acea perioadă lumea era pasionată să urmărească adevăraţii artişi ai timpului, filme exclusiv româneşti sau programele de divertisment. Era o emisiune la modă pe atunci: "Dialog la distanţă", care se dădea doar sâmbătă seara. Atunci era audiența maximă. 
Când se termina programul, dealtfel destul de scurt, reveneam fiecare la casa lui.

   A trecut mult timp până ce tata a reuşit şi el să ne cumpere un televizor. Eram tare mândri și fericiți. 

Angela Ciuraru

 

 Nicolae Tonitza , "Curtea lui Tefik din Mangalia"

 

Scuterul tatei

Privind pe fb, la postările unui prieten cu motocicletă, mi-am amintit de motoreta tatălui meu. 

Așa că, m-am hotărât să scriu ce-mi aduc aminte în legătură cu aceasta.

Știu bine că tata era tare harnic și priceput în ale meseriei lui. Dar pe lângă meserie mai avea și alte pasiuni. De pildă, se pricepea la mecanică, deși nu avea studii în acestă privință. Probabil că, așa cum aproape toți bărbații au un simț al șurubărelii, așa avea și tata. Se pricepea să construiască un butoi de la zero, adică de când lemnul necesar pentru butoi era încă un copac viu, până la a pune butoiul în funcțiunea lui firească, dând indicații prețioase de folosire în gospodărie. Îl construia făcând calcule precise de dimensionare, volumetrice. Nu greşea niciodată. De altfel, socoteli destul de simple. Dacă omul care comanda un butoi, îi cerea ca în acesta să încapă "n" litri de vin, îi garanta, și așa era.
   Dar să vă povestesc  cum repara tata bicicletele casei și apoi motoreta - scuter "Carpați" pe care și-o cumpărase mai târziu și la care ținea foarte mult. A păstrat-o până la sfârşit.

   Când se apuca de treabă, se întindea cu toate sculele şi cu toate obiectele de reparat, demontate, risipite pe o suprafaţă din curte destul de mare, lângă atelierul în care lucra şi în care ţinea tot arsenalul de mijloace necesare meseriei dar și pasiunii.

De multe ori apela la ajutorul fraţilor mei sau chiar a vecinilor. Trebuie să vă mai spun că în cot la noi (în vecini)  pe lângă biciclete, aproape toţi erau dotaţi cu motorete sau motociclete. Aşa era moda. Asta se întâmpla prin anii 60. Când un unchi şi-a cumpărat un "IJ", ultimul model al acelor ani. Toată lumea l-a vizitat să vadă minunea şi să-şi dea cu părerea.

   Duminica era foarte frumos. După ce ne  întorceam cu toţii de la biserică, bărbaţii se şi apucau de distracţie. Întâi se auzea din curţi glasul motoarelor la momentul lor de pornire. Unele porneau din prima, altele mai dădeau rateuri. Asta datorită şederii lor fără a fi folosite toată săptămâna. Se chemau ajutoare, se făceau remedieri, încercări după care motoarele erau turate la maximum. Apoi, după amiaza, toată strada, cu mic cu mare, asistau la promenada motoarelor. 

Cât era satul de lung, primul care dădea tonul, era tata. Întrecerea se dădea în văzul tuturor sătenilor. Erau îndelung aclamaţi de spectatorii ieşiţi de prin curţi sau cocoţaţi pe garduri. Traseul era stabilit pentru un dus şi un întors pe strada principală a satului. Cine se întorcea primul, câştiga întrecerea şi primea ca recompensă un traseu de defilare cu o rudă pe scaunul din dotare, din spatele conducătorului auto.

Când eram studenți, eu și cu frate-meu, am luat motoreta când tata nu era acasă și am pornit cu ea pe un drum de câmp necirculat, cu mine la "manşă". La explicaţiile fratelui meu am demarat şi am parcurs bine drumul. Numai că, la oprire nu ştiam ce să-i mai fac. Noroc că nu mergeam cu viteză şi că fratele a alergat, ajungându-mă şi prinzând  partea din spate a motoretei, a reuşit a mă opri. Asta a fost prima şi ultima dată când am avut curajul să conduc o motoretă. Desigur, nu știam pe atunci că voi deveni conducător auto cu permis de liberă trecere.

  Scuterul a rămas un obiect de muzeu pe care îl păstrăm și astăzi.

Angela Ciuraru, 30 mai 2018

Ochi căprui

Înțelepciunea dacă o citești,
În ochii căprui ce-i iubești,
Găsești infinitul în ei şi nu te uimești!
Lumina lor, fiind tot ceea ce îți dorești.

Iar eu, iubeam ochii căprui,
Cei ce... nu-s ai nimănui!
Am privit, ca să-i zăresc,
În ei să mă regăsesc.

Ridic ochii înspre cer,
La privirile-i să sper.
De culoare să mă-ncânt.
Să mă văd în ei, tăcând.

M-am uitam ca la un Soare,
Ca să fiu a lor prinsoare.
Câtă dragoste-n privire,
Atâta blândețe-n fire.

Irezistibilă și tainică privire!
Citesc în ea misterioasă amintire.
Ochi cu irișii căprui, de voi m-am îndrăgostit.
Ca o copilă, fragilă, pupila voastră am devenit.

Vrăjită sunt și voi fi, de ochii cu iriși căprui,
Din două motive, native:
Unul, îl găsesc în oglindă, la mine,
Iar celălalt este, neîndoielnic, la tine.

Ce mister ți-a pus în ochi
Ce ursită? Ce deochi?
Cât un rai cu vise-nchise,
În perechea  de caise.

Indiferent de culoare,
Văd în ochi multă ardoare.
De iubesc cu înflăcărare,
Irișii, redau, pasiuni ucigătoare.

De privirea lor nu scapi.
Te provoacă să te-adapi
Din a lor lumină dulce,
Ce-n alcov parcă te duce.

Angela Ciuraru, 22 mai 2018

Flori de mai

Flori de mai, că sunt din rai.
Flori discrete, dar cochete.
Flori albastre, că-s din astre.
Flori de maci, ca să te placi.

Floare albă- margaretă,
Pare simplă, da-i discretă.
Floare albă de castan,
Ce stă mândră sus pe ram.

Flori de soc, ca să te joc,
Într-o horă, multifloră.
Floare albă de salcâm,
Vin acuma să te-adun.

Flori de tei, dacă le vrei.
Flori-bujori,vătafi la flori.
Lăcrămioare,  flori mai rare,
Dau în dar mărgăritare.

Floarea ochi de stânjenel
Stai, privește, doar spre el.
Să-ți vorbească din privire
Lunii mai, despre iubire.

Luna florilor se duce.
Bucură-te cât e dulce.
Căci atâtea flori deodată,
Nu vei avea vara toată.

Angela Ciuraru, 18 mai 2016

                                     

Ce este CANDOAREA?

Candoarea este o virtute. Dar ea nu ar fi reală, dacă s-ar face caz de ea, aşa cum se face despre hărnicie acolo unde nici gând despre asta, sau despre inteligenţă acolo unde nu e vorba decât despre contrariu.

Despre candoare nimeni nu-ţi spune nimic. Europenii grăbiţi etichetează cea mai fragilă dintre componentele spiritului chinez, drept altceva.
Unii o numesc mirare simulată, alţii o numesc zâmbet fals.
Este de fapt o neputinţă de înţelegere.
Nouă europenilor ne este mai lesne să ne închipuim că omul cel mai educat sau cel mai înţelept nu poate, n-are voie să mai dispună de candoare.

Candidul e asimilat la noi cu naivul, cel lesne de tras pe sfoară, când între cei doi e o diferenţă de grad. În China însă între candid şi înţelept nu e o prăpastie.

Altfel spus:
"Mai bine să fii credul decât încrezător."
"Dacă bănuieşti omul, nu-l folosi; dacă-l foloseşti nu-l bănui"
"Suspiciunea e cel mai rău lucru din toate."
"Nu poţi împiedica păsările tristeţii să-ţi zboare deasupra capului, dar le poţi împiedica să-şi facă cuib în părul tău."
"Înţelept este acela care, păstrându-şi inocenţa, lasă viu copilul din el."
"Lasă de la tine tot ce se poate ierta."

Şi ultima care defineşte sensul candorii la chinezi:

"FERICIREA E ÎNTOTDEAUNA ÎNAINTE."

(Paul Anghel "O clipă în China")

                                             

Prescripţii privind politeţea

"Nici dragostea între soţi nu se poate scuti de laude reciproce."
"La o treime frumuseţe, două treimi înfrumuseţare."
"Florile nu se admiră în goana calului."
"Supărarea-i pentru inimă, zâmbetul pentru faţă."
"Omul care nu ştie să zâmbească să nu-şi deschidă prăvălie."
"Dacă-ţi place să fii binevenit, fă ca la plecare să fii regretat."
"Tratează-ţi la fel toţi musafirii."
"Chiar dacă-l înjuri pe cineva, nu-i pomeni cusurul cel mai mare."
"În faţa şchiopului nu vorbi de olog."
"În faţa orbului să nu vorbeşti de întuneric."
"Omul care ştie măsura e întotdeauna vesel."
"Trei sute de reguli de protocol există şi trei mii de reguli de comportare."

Şi câteva contrarii:

"Unde-i multă politeţe e şi ceva minciună."
"Politeţea exagerată ascunde mândria."
"Fereşte-te de dregătorul care zâmbeşte."
"Pe arşiţă nu-ţi arde să fii politicos."

(Transcrise de Paul Anghel în "O clipă în China")

"Florile nu se admiră în goana calului."

Floarea lunii

Frumoasă-i floarea-lunii, ca luna de pe cer.
O lance dintre frunze, se desfăcea rebel.
Cu faţa-i către soare, îngenunche îndată,
Acoperindu-şi cu cupola, inima-i de fată.

Cuminte şi docilă, cu soarele se joacă,
Îşi spală faţa albă, în razele ce-o scaldă.
Dar într-o zi, o rază, pe floare-o deochea,
Şi-i arse frunza verde, ca semn că n-o iubea.

Când floarea-lunii, iute, la lună apela,
Crezând că-i este mamă, de soare-o va scăpa.
Iar după ce o noapte, luna, o tot mângâia,
Se răzbună pe soare, muşcând din roata sa.

Angela Ciuraru, 17 mai 2018