Două povești pentru copii: PĂUNUL şi PĂUNUL și COCORUL

PĂUNUL

de Lev Tolstoi

   Păsăretul se adună să-și aleagă un împărat. Păunul își desfăcu coada și se declară pretendent la coroană. Pentru frumusețea lui păsările hotărâră să-l aleagă împărat. Atunci coțofana întrebă:

–Ia spune, cinstite păun, când ai să fii tu împărat, cum ai să ne aperi de șoim, când acesta ne va lua urma?

   Păunul nu știu ce răspuns să dea, iar păsăretul căzu pe gânduri dacă face cu el o alegere bună. Până la urmă, hotărâră să-l pună împărat pe vultur.

                                 

PĂUNUL și COCORUL

de Lev Tolstoi

   Un cocor și un păun se înfruntau într-o dispută aprinsă – care din ei e o pasăre mai de soi. Păunul spuse:

–Eu sunt cea mai frumoasă pasăre. În coada mea strălucesc toate culorile lumii, pe când tu ești cenușiu și urât.

   Cocorul spuse:

–În schimb eu străbat în zbor înalturile cerului, pe când tu îți faci de lucru prin curtea cu bălegar.

4 Povești scurte pentru copiii mici scrise de Lev Tolstoi

FETIȚA ȘI LIBELULA

de Lev Tolstoi

O fetiță prinse o libelulă și vroia să-i smulgă picioarele. Tata îi spuse:

- Acestea sunt libelulele care dansează în zori.

Fetița își aminti de vibrațiile lor și dădu liber libelulei.

LIBELULA și FURNICILE

de Lev Tolstoi

   În toamnă, grâul adunat de furnici prinzând umezeală, acestea îl scoaseră la uscat. O libelulă flămândă le ceru să-i dea și ei câteva boabe. Furnicile îi spuseră:

– Păi de ce nu ți-ai adunat din vară bucatele?

Libelula răspunse:

– N-am avut timp: am cântat toată vara.

Furnicile râseră și grăiră așa:

– Dacă vara ai cântat, iarna pun'te pe jucat!

FURNICA și PORUMBIȚA

de Lev Tolstoi

   Furnica veni la malul pârâului, căci i se făcuse sete. Un val o luă pe sus și era gata să o înece. O porumbiță tocmai trecea în zbor cu o crenguță în cioc. Văzând furnica în primejdie, îi aruncă crenguța în apă. Furnica se cățără pe crenguță și scăpă cu viață. În altă zi, un păsărar întindea plasa ca să prindă porumbița cu pricina și tocmai se pregătea să tragă de sfoară. Furnica veni repede spre păsărar și îl ciupi dureros de picior. Acesta scăpă un strigăt de durere, dar, odată cu el și sfoara. Porumbița își desfăcu aripile și zbură de acolo. 

ȚÂNȚARUL și LEUL

de Lev Tolstoi

   Un țânțar veni înaintea leului și îi spuse:

– Oare crezi cu adevărat că ești mai tare decât mine? Haida-de! Ce fel de putere o mai fi și aceea să zgârâi cu ghiarele și să apuci cu colții – așa fac și muierele când se iau în tărbacă cu bărbatul. Eu sunt mai tare ca tine – vrei, ieși la luptă dreaptă, că te-aștept!

   Și țânțarul, trâmbițând vitejște, se năpusti asupra leului  și se porni să-l înțepe în nas și în părțile descoperite ale fălcilor. Leul se bătu cu labele peste bot, înfipse ghiarele în obraz, zgrelindu-l și însângerându-l, până când căzu la pământ, sfârșit de puteri.

   Țânțarul își trâmbiță vesel victoria și zbură de acolo. Dar, peste puțin nimeri în plasa unui păianjen, care, sărind asupra-i, se apucă să-l sugă de sânge. Țânțarul spuse:

– Poftim, am biruit o fiară cumplită cum e leul și acum mă dă gata un ticălos de păianjen! 

          Foto: Thomas Habermann

Foto: Thomas Habermann

Eminescu "Să fie seară-n asfinţit"

Să fie sară-n asfinţit
      Şi noaptea să înceapă;
Răsaie luna liniştit
      Şi tremurând din apă;

Şi să împrăştie scântei
      Cărărilor din crânguri,
În ploaia florilor de tei
      Să stăm în umbră singuri.

Şi capul meu de grije plin
      De braţul tău se culce
Sub raza ochiului senin
      Şi negrăit de dulce,

Ca iar cuminte să mă fac,
      Căci tu îmi prinzi tot gândul,
Ca cerul ce priveşte-n lac
      Adâncu-i cuprinzânu-l.

Cu farmecul luminei reci
      Simţirile străbate-mi:
Revarsă linişte de veci
      Pe noaptea mea de patemi

Şi de asupra mea rămâi
      Durerile de-mi curmă
Şi fii iubirea mea dentâi
      Şi visul meu din urmă. 

MIHAI EMINESCU – postume,1882

SĂ FIE SEARĂ-N ASFINŢIT

         de MIHAI EMINESCU

Jean Baptiste Olive (1848-1936)

                          

Eminesu "Sarmis"

SARMIS        

        de MIHAI EMINESCU

Mijește orizonul cu raze depărtate,

Iar marea-n mii de valuri a ei singurtătate

Spre zarea-i luminoasă pornește să-și unească

Eterna-i neodihnă cu liniștea cerească.

Natura doarme dusă, tăriile în pace.

Din limpedea nălțime pe-alocuri se disface

O stea, apoi iar una; pe ape diafane

Își limpezesc în tremur pe rând a lor icoane.

Tot mai adânc domnește tăcerea înțeleaptă –

Se pare cum că noaptea minunea și-o așteaptă.

Deodată luna-ncepe din ape să răsaie

Și pân' la mal durează o cale de văpaie.

Pe-o repede-nmiire de unde o așterne

Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.

Cu cât lumina-i dulce pe lume se mărește

Cresc valurile mării și țărmul negru crește

Și aburi se ridică din fund de văi spre dealuri

O insulă departe s-a fost ivit din valuri,

Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare,

Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare.

Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg

O luntre cu-a ei pânză sumese de catarg.

Tăind în două apa ea, poartă o păreche:

Pe Sarmis, craiul tânăr din Getia cea veche,

Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zână,

Stetea și pe-a lui umăr își sprijină o mână.

Se clatin visătorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu umbra lată și flori până-n pământ

Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

                                                    

–De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi,

Mi-aduc aminte ceasul când te-am văzut întăi.

Ca marmura de albă, cu mâni subțiri și reci,

Strângeai o mantă neagră pe sânul tău... În veci

Nu voi uita cum tâmpla c-o mână netezând,

Știind că nimeni nu e în lume să te vadă,

Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă.

În orbitele-adânce frumoșii ochi ce-ncântă

Pierduți în visuri mândre, priveam fără de țintă.

Și tu zâmbeai, c-un zâmbet cum e numai al tău,

Nu te-a mai văzut nimeni cum te văzusem eu...

Și plini îți erau ochii de lacrimi și de foc,

Pe-al genei tale tremur purtând atât noroc...

De ce zâmbeai tu oare? Vrun cântec blând de jale

Au deșteptat în taină glasul gândirii tale?...

Pluteai ca o ușoară crăiasă din povești.

Dintr-o zâmbire-n treacăt simții ce dulce ești!

Și cum mergeai, armonic și lin îți era pasul,

Rămas în nemișcare m-a fost cuprins extazul,

Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,

Tu, gingașă mireasă a sufletului meu...

De-atuncea cu pustiu-mi stătut-am să mă cert,

Urmând cu-a mele brațe o umbră în deșert...

Pân' ce-n sfârșit ajuns-am să mângâi chipul sfânt.

Ce zeu din cer te puse în calea mea să ieși,

O, fragedă ființă ca floarea de cireș!

Cum s-a putut ca-n lume așa minuni să steie,

Căci tu ești prea mult înger și prea puțin femeie!

Și fericirea-mi, scumpo, nici îndrăznesc s-o crez.

Tu ești? Tu ești aievea? Sau poate că visez...

Dacă visez, te-ndură, rămâi la al meu piept

Și fă ca pe vecie să nu mă mai deștept.

Se clatin visătorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu umbra lată și flori până-n pământ

Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

Ea cade în genunche sub florile ce plouă.

Grumazul i-l cuprinde cu brațele-amândouă,

Lăsând pe spate capul... – Copile! n-o să mântui?

Căci fioros de dulce, pe buza ta cuvântu-i...

Și cât de mult ridici tu, în gând pe-o biată roabă!

Comoara ta din suflet e singura-mi podoabă,

Cu focul blând din glasu-ți, iubite, mă cutremuri,

De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri.

Și ochiul tău adânc e și-n adâncime tristu-i,

Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui!

O, dă-mi-i numai mie și nu-i întoarce-n lături,

De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi...

Las' să orbesc privindu-i, iar tu ascultă-ncoace

Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroace

Și codrii aiurează, – izvoarele-i albastre

Șoptesc ele-nde ele de dragostele noastre.

Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini,

Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni,

Cât ai putea departe lopețile să lepezi,

Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.

Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii,

Chiar de murim, ajungem limanul fericirii.

Ea, mânile-amândouă le pune pe-al lui creștet...

Frunziș purtat de vânturi pe valuri cade veșted.

Se clatin visătorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu umbra lată și flori până-n pământ

Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

Din codrii singuratici un corn părea că sună.

Sălbatecele turme la țărmuri se adună.

Din stuful de pe mlaștini, din valurile ierbii

Și din poteci de codru vin ciutele și cerbii,

Iar caii albi ai mării și zimbrii zânei Dochii

Întind spre apă gâtul, la cer înalță ochii.

Mihai Eminescu, postume,1881

"Marină" - Eugen Voinescu (1842 - 1909)

                                                 

                                                                   Foto: Kazuhito Sakai

Două poveşti pentru copii: MĂGARUL și CALUL şi MĂGARUL SĂLBATIC ŞI CEL DOMNESC

MĂGARUL și CALUL

de Lev Tolsto

 Un om ținea în gospodărie un măgar și un cal. Într-o zi aceștia mergeau împreună pe drum. Măgarul îi spuse calului:

– Tare greu îmi vine, n-am să pot căra până la capăt povara asta. Ia şi tu măcar o mică parte din ea.

   Calul nu se învoi. Peste puţin măgarul se prăbuşi la pământ din pricina efortului prea mare şi îşi dete duhul. Stâpânul încărca pe cal tot calabalâcul purtat de măgar, ba chiar şi pielea acestuia. Calul se căină amarnic:

– Arăcam de sufletul meu, ce-am păţit! Dacă îl ajutam măcar puţin pe măgar, nu căram acum singur toată povara purtată de el, ba chiar şi pielea lui pe deasupra.

                            

MĂGARUL SĂLBATIC ŞI CEL DOMNESC

de Lev Tolstoi

   Un măgar sălbatic, întâlnind un măgar domestic se apropie de el şi începu să-i laude traiul: ce dolofan e la trup şi ce hrană îmbelşugată primeşte. Dar când văzu ce samar i se pune acestuia în spinare şi ce de bâte începe să-i care stăpânul, măgarul sălbatic spuse:

– Nu frăţioare, acum nu te mai ividiez – prea piperat e preţul pe care-l plăteşti.

Două poveşti scurte pentru copii

CORBUL și VULPEA

    de Lev Tolstoi

   Corbul făcu rost de o bucată de carne și se așeză într-un copac. Vulpii i se făcu poftă de îmbucătura aceea, așa că se apropie de copac și spuse:

– Știi, corbule, când mă uit la tine, mă bate gândul că după mărimea și frumusețea ta s-ar cuveni să fii împărat! Și ai fi într-adevăr împărat, dacă ai avea și un glas frumos.

   Atunci corbul deschise pliscul și începu a croncăni cât îl țineau puterile. Bucata de carne căzu în iarbă. Vulpea o înșfăcă numaidecât și spuse:

– Măi corbule, dacă ai avea și minte pe deasupra, chiar că ai putea să fii împărat.

VULPEA

   de Lev Tolstoi

   Vulpea nimeri într-o capcană, se smulse din ea și rămase fără coadă. Văzând una ca asta, începu să se gândească cum să scape de rușine. Adună toate suratele și încercă să le hotărască să-și taie și ele coada.

– Coada, le spuse ea, nu ne este de nici o trebuință; e o greutate de prisos pe care o tot cărăm după noi.

Una dintre vulpi răspunse:

– Hm, n-ai spune tu asta dacă nu erai bearcă!

   Vulpea bearcă tăcu chitic și plecă rușinată de acolo.

Dacă ai privit

Dacă ai privit doi vraci

De pe câmpul întreg cu maci,

Tu să le faci în necaz

Cu roșul tău din obraz.

De-ai privit o margaretă

Deocheată, dar discretă,

Rupe-acum  tăcerea lor

Și le vorbește de dor.

De-ai cules un trandafir,

Și l-ai pus într-un potir,

Tot admiră-l și-l iubește

Căci e visul din poveste.

Dac-ai stat pitită-n casă

Și ai fost un pic fricoasă,

Ia rucsacul în spinare,

Urcă muntele cel mare,

Sus, pe stâncă, stă făloasă,

Floarea cea mai prețioasă.

Spune-o lege pentru toți:

Nu o rupe, n-ai să poți.

Angela Ciuraru, 25 august 2018

4 Poezii pentru copii

Micul Prinț
   de Nina Cassian

Elogiul candorii

Știu să întreb
Despre miei, despre flori.
Odată-ntr-o pădure
Am sărutat un izvor.

Știu ce uimită-i
Culoarea albastră.
Am o gradină
Și o fereastră.

Mai am și o carte
Foarte subțire
În care nu-ncape
Decât o iubire.

Pot să-mi iau locul
Lângă tine, pe stea ?

- Da, spuse prințul
Esti prietena mea.

GENERAŢII 

de Tudor Arghezi

Împărăţia-i strânsă în patruzeci de care,
Ca patruzeci de hambare.
Bunici şi strănepoţi
Fac şcoală printre roţi.
Târâşul pe burtă,
Încălecarea scurtă,
Urcuşul, alunecuşul
Ca pluşul,
Paşii-nceţi
Ca nişte peceţi,
Copita mută,
Urma păscută,
Lacătul rupt în gură
Ca o prescură...
Abecedarul
Începe cu zarul.
Şi toţi,
Şi caii ─ sunt hoţi.

GREIERII

   Greierii pot fi impărțiți în două mari categorii: 

- greierii de casă (Gryllus domesticus) și

- greierii de câmp (Liogryllus campestris), toti având corpul scurt și gros, capul dotat cu antene lungi și ochii mari.

   Am auzit primul greiere din primăvara asta. Dar nu cânta. Făcea numai solfegii.

URARE

de TUDOR ARGHEZI

Şchiopătând la uşa mare
Cu-o metanie şi-o cruce,
Greierele îţi aduce,
Doamne, binecuvântare.

Gânduri line,
Spice coapte,
Doniţi pline:
Miere, smirnă, must şi lapte.

Să-ţi aducă binele
Clipele: albinele.
Cu balta şi miriştea
Să-ţi răspundă liniştea.

Bună pază,
Scăpărată dintr-o stea,
Preacurata-i albă rază
Casei candelă să-i stea.

Şi să te-asculte norocul
Ca un câine, în tot locul.

Cântec, stihuri şi poveşti...
Măre, Doamne, să trăieşti!