Rabindranath Tagore

Rabindranath Tagore (6 mai 1861 – 1941, India)

Premiul Nobel pentru literatură în 1913

“Rabindranath Tagore a creat şi a lăsat moştenire patriei sale şi omenirii  o vastă opera compusă din zece romane, treizeci de dramatizări şi poeme dramatice, O sută de povestiri, precum şi peste trei mii de poeme care sunt recitate pe melodii compuse tot de el. Căci Tagore nu a fost doar prozator şi poet, ci  ─ totodată ─ şi compositor, pictor, eseist, filozof, pedagog; cu alte cuvinte ─ un authentic umanist demn de renaşterea Indiei.”   (Din vol. “Adio, Prietene!”, de Krishna  R. Kripalani)

    “Iarba îşi caută mulţimea pe pământ. Copacul îşi caută singurătatea pe cer." (R. Tagore)

   “Rădăcinile sunt crengi cufundate-n pământ. Crengile sunt rădăcini crescute-n văzduh.” (R. Tagore)

 „ Stelele nu se tem să apară ca nişte licurici." (R. Tagore)

   „Peştii din apă-s tăcuţi, dobitoacele de pe pământ sunt zgomotoase, păsările din văzduh cântă. Omul, însă, are într-însul tăcerea mării, larma pământului şi muzica văzduhului." 
(R. Tagore)

   „ Dumnezeu se găseşte pe sine, creând.” (R. Tagore)

 “Raţiunea are nevoie de timp pentru a accepta adevărurile evidente. “ (R. Tagore)

-             “Fiinţa omenească tinde să nu ia în seamă dovezile cele mai clare şi se cramponează cu disperare de o speranţă deşartă până soseşte ziua când inima ─ obosită şi secată de aşteptare ─ cedează. Urmează mizeria deşteptării, alte dorinţe, pătrunderea din nou în labirintul aceloraşi greşeli…” (R. Tagore)

          "Lui Dumnezeu ajunge să i se facă lehamite de marile imperii, dar niciodată de măruntele flori.”

-          „Am închis uşile camerei ca să nu intre greşeala. Atunci adevărul m-a întrebat: Eu pe unde voi intra?”      (R. Tagore)

   

“Întovărăşirea cu natura insuflă trupului, minţii şi spiritului caracterul  “lucrurilor necuvântătoare şi neanimate.” (Rabindranath Tagore)

“ Cu râsul ei zglobiu ce suna ca nişte clopoţei de argint, cu neţărmurita-i voioşie, deborda de viaţă, iar admiratorii o găseau încântătoare.” (R. Tagore)

“Nu putem smulge şi înlătura trecutul ca pe o buruiană cu orice săpăligă ce ne cade la îndemână.”
   (R. Tagore)

„Viaţa nu este altceva decât miracolul continuu de a exista.” 

"Nu te mai văd cu ochii... totuşi eşti lumina ochilor mei." (R. Tagore)

DA, DA, TE ŞTIU EU   -   RABINDRANATH TAGORE

Ceea ce-mi dărui cu mâinile-ţi primesc
Nimic mai mult, iubito, nu-ţi cerşesc!
Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,
Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

Dacă-mi vei da o floare rătăcită, una,
În inimă o voi păstra pe totdeauna!
Dar dacă spini cu ea ţi-oi da?
Voi sângera şi voi răbda!
Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,
Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

O dată, doar o dată ochii iubitori
Să-i nalţi în ochii mei, să mă-nfiori,
Şi viaţa mi s-ar face dulce foarte
Şi dincolo de moarte!
Dar dacă ghimpi vor creşte din priviri prelungi?
Îi voi susţine, pieptul să-mi străpungi!
Da, da, te ştiu eu cerşetor umil ce-mi eşti,
Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

         

CITITORULE, CINE EŞTI TU... -       RABINDRANATH TAGORE

cititorule,cine eşti tu oare
care-mi citeşti poemele acestea
şi după o sută de ani?
nu-ţi pot trimite nici o singură floare
din belşugul acestei primăveri
nici un singur licăr de aur
din norii de-acolo,împurpuraţi de lumini...
deschide-ţi larg uşile şi priveşte afară!
din propria ta grădină în floare
culege-ţi doar miresmate aduceri aminte
de flori pieritoare
cu o sută de ani mai'nainte.
şi-n bucuria inimii tale să simţi
bucuria vie care-ntr-o primăvară
cu zori diafani
a cântat şi vocea ei veselă
şi-a rostogolit-o şi peste o sută de ani.

Scisoare

Prieten drag, adio! -   RABINDRANATH TAGORE

„Auzi tu, oare, roţile Timpului

Se rostogolesc fără odihnă

Pe-al nopţii piept, acolo unde

Stelele plâng cu răni sângerânde,

Iar inima omului se zbate-n spaime?

Prieten drag, soarta nemiloasă

M-a smuls de lângă tine

Şi m-a aruncat departe,

Dincolo de o mie de morţi,

Pe creasta unor zori stranii.

Făptura-mi de vijelii purtată

Cu-al timpului colb se-uneşte,

Iar cale de întoarcere nu aflu.

Îţi dai tu seama acum că nu m-ai fi cunoscut?

Prieten drag, adio!

Şi totuşi poate că-n răgazul

Unei molcome zile de primăvară,

Când din glie flori de bacul

Îşi înalţă vaierul spre slăvi

Şi un suspin din zile de mult apuse

În inima ta se furişează,

Poate că atunci scrutându-ţi sufletul

Vei găsi dăinuind în vreun ungher al fiinţei tale

O fărâmă din mine ce aminteşte un amurg uitat

Şi-nfăptuieşte un vis fără de nume.

Nu, nu e un vis!

Ci al fiinţei mele suprem adevăr,

Iubirea mea ce moartea o-nfrânge,

Darul meu veşnic, nepieritor.

Şi chiar de aş fi copleşită

De-al timpurilor val schimbător

Darul meu rămâne.

Prieten drag, adio!

Nu păgubeşti pierzându-mă

Pe mine, chip de lut.

Iar dacă din ţărna pieritoare

Zeiţă tu ţi-ai făurit,

Fie! Slăveşte-o, ador-o

Cu-al nopţii luceafăr alături!

Sărmana-mi făptură nu va tulbura

Al veneraţiei tale joc,

Suflul fierbinte al pasiunii înflăcărate

Nu va-ntina florile-i sfinte.

La al fanteziei tale bogat ospăţ

Nu voi veni cu talerul

Şi nici cu obrajii de lacrimi uzi.

Cine ştie, poate chiar acum,

Din reminiscenţele amintirilor despre mine

O nouă fiinţă zămisleşti în cuvinte,

Vis vrăjit ce nu-i povară

Şi nici nazuri nu ştie a face.

Prieten drag, adio!

Nu fi mâhnit din pricina mea,

Lumea e largă, necazurile-s multe.

Paharul vieţii mele golit nu-i încă

Şi iarăşi se va umple, poate...

Credinţa aceasta în veci îmi va fi reazem.

Iar eu voi fi mai fericită

De-l voi găsi pe-acela care cu inima plină de dor

Ascultă s-audă al paşilor mei glas.

Tânjesc să mă dărui

Bărbatului ce-n infinita-i dragoste

Mă vrea aşa cum sunt ─ îngemănare de bine şi de rău,

Celui ce bezna din sufletu-mi o va-nfrumuseţa

Cu flori culese sub razele lunii.

Tot ce ţi-am dăruit din inimă

De drept şi-n veci îţi aparţine.

Ceea ce alţii vor căpăta

Vor fi doar cioburi prisosite

Bunăvoinţa a o dobândi.

O, mândrul, nepreţuitul meu prieten,

Ceea ce ţi-am dăruit e chiar darul tău...

Primeşte-l cu inima deschisă

Iar recunoştinţa mea cu atât mai mare va fi.

Prieten drag, adio!”

Rabindranath Tagore -  "Ultimul poem"  

(6 mai 1861 – 7 august 1941)

„Cerul sărută pământul prin ploaie, pâmântul cerul prin flori.” (R. Tagore)

Din  "Ultimul poem"

"Dragostea mă leagă de el, dar dragostea asta e ca apa din vas pe care o iei şi o foloseşti în fiecare zi."

"Iubirea mea pentru ea e ca lacul care nu poate fi adus în casă, dar în largul căruia mă voi avânta şi înota cu gândul."


"Dezbinările şi încurcăturile în lume se iscă, în mare măsură, atunci când cineva caută să impună cu sila tâlcurile pe care le acordă cuvintelor rostite de altcineva."

"Cuvintele sunt absolut necesare pentru a înfăptui treburile lumeşti. Adevărurile care-s prea mari pentru a încăpea în cămaşa cuvintelor trebuiesc cioplite, curăţate şi simplificate pentru a fi acceptate şi preţuite la târgul negustorilor de cuvinte. Ceea ce contează este cuvântul."

"Iubirea care străbate nestânjenit cerul e însoţitoarea sufletelor noastre. Dragostea se îmbină cu faptele de fiecare zi, e tovarăşa căminului."

" - A fost o zi când, cu aripile larg desfăcute, m-am avântat zburând către înălţimi şi am atins paradisul vieţii mele. Astăzi aripile îmi sunt frânte, iar eu zac cuminte în cuib. Dar paradisul meu rămâne intact."

                                       Rabindranath Tagore - "Ultimul poem"