Mihai Eminescu "Deasupra mărilor"

Mihai Eminescu, marele Poet al României

Cel mai mare poet român si unul din marii poeti universali, Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei si al Ralucăi Eminovici, născuta Juraşcu, fiica de stolnic din Joldesti.

Mihai Eminescu se stinge din viaţă la 15 iunie 1889 (15 iunie, în zori- ora 3 ) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormantat la Bucuresti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Scoala Normala de Institutori.

În opera "Viaţa lui Mihai Eminescu" (1932), G Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit si-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie si peste locul îngropârii sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale".

Cele mai importante opere:

Poezii:

- Doina (1884);

- Lacul (1876);

- Luceafărul (1884);

- Floare albastră (1884);

- Dorinţa (1884);

- Sara pe deal (1885);

- O, rămâi (1884);

- Epigonii (1884);

- Scrisori;

- Si dacă (1883),

- Odă (1883);

- Mai am un singur dor (1883);

 

Proza:

- Făt-Frumos din lacrimă;

- Geniu pustiu;

- Sărmanul Dionis;

- Cezara.

 

Multe din poeziile lui Mihai Eminescu fac referire la MAREA NEAGRĂ. Iată câteva:

 

REPLICI  de Mihai Eminescu

Poetul

Tu ești o undă, eu sunt o zare,

Eu sunt un țărmur, tu ești o mare,

Tu ești o noapte, eu sunt o stea

Iubita mea.

 

Iubita

Tu ești o ziuă, eu sunt un soare,

Eu sunt un flutur, tu ești o floare,

Eu sunt un templu, tu ești un zeu -

Iubitul meu.

 

Tu ești un rege, eu sunt regină,

Eu sunt un caos, to o lumină,

Eu sunt o arpă muiată-n vânt -

Tu ești un cânt.

 

Poetul

Tu ești o frunte, eu sunt o stemă,

Eu sunt un geniu, tu o problemă,

Privesc în ochii-ți să te ghicesc

Și te iubesc!

 

Iubita

Îți par o noapte, îți par o taină

Mutată-n pala a umbrei haină,

Îți par un cântec sublim încet

Iubit poet?

 

O, tot ce-i mistic, iubite barde,

În acest suflet ce ție-ți arde,

Nimica nu e, nimic al meu -

E tot al tău.

Mihai Eminescu, 1869

 

Mai am un singur dor: 
În linistea serii 
Sa ma lasati sa mor 
La marginea marii; 
Sa-mi fie somnul lin 
Si codrul aproape, 
Pe-ntinsele ape 
Sa am un cer senin. 
Nu-mi trebuie flamuri, 
Nu voi sicriu bogat, 
Ci-mi împletiti un pat 
Din tinere ramuri.

Si nime-n urma mea 
Nu-mi plânga la crestet, 
Doar toamna glas sa dea 
Frunzisului vested. 
Pe când cu zgomot cad 
Izvoarele-ntr-una, 
Alunece luna 
Prin vârfuri lungi de brad. 
Patrunza talanga 
Al serii rece vânt, 
Deasupra-mi teiul sfânt 
Sa-si scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag 
De-atunci înainte, 
M-or troieni cu drag 
Aduceri aminte. 
Luceferi, ce rasar 
Din umbra de cetini, 
Fiindu-mi prieteni, 
O sa-mi zâmbeasca iar. 
Va geme de patemi 
Al marii aspru cânt... 
Ci eu voi fi pamânt 
În singuratate-mi.

Mihai Eminescu

                                               Claude Monet

 

      

 

DINTRE SUTE DE CATARGE

Dintre sute de catarge

          Care lasă malurile,

Câte oare le vor sparge

          Vânturile, valurile?

 

Dintre păsări călătoare

          Ce străbat pământurile,

Câte-o să le-nece oare

          Valurile, vânturile?

 

De-i goni fie norocul,

          Fie idealurile,

Te urmează în tot locul

Valurile, vânturile.

 

Nenţeles rămâne gândul

          Ce-ţi străbate cânturile,

Zboară vecinic, îngânându-l,

          Valurile, vânturile.

  MIHAI EMINESCU- 1880

 

Christina Weevers

                                                  Carl Ever

 

 

STELELE-N CER

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor,
Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;

Nişte cetăţi
Plutind pe marile
Şi mişcătoarele
Pustietăţi.

Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Şi necuprinsele
Drumuri de nori.

Zboară ce pot
Şi-a lor întrecere,
Vecinica trecere -
Asta e tot...

Floare de crâng,
Astfel vieţile
Şi tinereţile
Trec şi se sting.

Orice noroc
Şi-ntinde-aripele,
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

(ultima poezie a lui Mihai Eminescu, gasita pe carnetelul 

Vincent van Gogh " Noapte însteletă"

 

ADÂNCĂ MARE...

Adâncamare sub a lunei faţă,

Înseninată de-a ei blondă rază,

O lume-ntreagă-n fundul ei visează

Şi stele poartă pe oglinda-i creaţă.

 

Dar mâni ─ ea falnică, cumplit turbează

Şi mişcă lumea ei negru-măreaţă,

Pe-ale ei mii şi mii de nalte braţe

Ducând peire ─ ţări înmormântează.

 

Azi un diluviu, mâine-o murmuire,

O armonie, care capăt n-are ─

Astfel e-a ei întunecatăfire,

 

Astfel e sufletu-nantica mare.

Ce-i pasă ─ ce simţiri o să ni-nspire ─

Indiferentă, solitară ─ mare!

 

 MIHAI EMINESCU (Postume,187Vincent van Gogh

ÎN FEREASTRA DESPRE MARE
În fereastra despre mare
Stă copila cea de crai ─
Fundul mării, fudul mării
Fură chipul ei bălai.

Iar pescarul trece-n luntre
Şi în ape vecinic cată ─
Fundul mării, fudul mării,
Ah! de mult un chip i-arată.

„Spre castel vrodată ochii
N-am întors şi totuşi plâng ─
Fundul mării, fudul mării
Mă atrage în adînc.”
MIHAI EMINESCU, 1876

 

                                                          Water Fairy, 1921

 

Eminescu pe ţărmul  mării

 Epistola, adresată pe trei pagini,  Veronicăi Micle şi care atestă prezenţa pentru prima oară a lui Eminescu pe ţărmul  mării, în faţa nesfârşitelor întinderi de ape.

   Iată textul scrisorii ( cu ortografia originală)

Constanţa, 16 iunie188'

„Draga mea Veronică,

   Iartă-mă că nu ţi-am scris de atâta timp, dar am întârziat la Giurgiu, la Costinescu, unde am scăpat odată vaporul, care nu pleacă decât  de trei ori pe săptămână şi am venit aici unde poşta nu pleacă în toate zilele. Am venit ieri şi am făcut deja două băi de mare, care promit

a'mi face mult bine, deşi pe aici e frig încă şi apa mării nu e destul de caldă pentru băi. De aceea sunt unul din  cei de'ntâi, sosiţi aici pentru băi, şi nimeni nu se scaldă încă afară de mine. N'o să stau aici decât vr'o zece zile şi apoi iar mă'ntorc la Bucureşti.

   I

   O să mă'ntrebi ce efect mi-a făcut marea pe care o văz pentru'ntâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mişcate. Dar abia de două zile aici, n'am văzut-o în toate feţele ─ căci ea e mereu schimbăcioasă la coloare şi în mişcări, de unde unii autori o şi compară cu femeea.

   Constanţa sau Chiustenge este un mic orăşel, dar îndestul de frumos. Nu are a face de loc cu Rusciucul. Casele au oarecarè eleganţă în clădirea lor, căci piatra e eftenă aici şi clădirile sunt din piatră pătrată, iar primăria, de când stăpânesc Românii şi există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala şi înfrumuseţarea oraşului. O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoasă privelişte pe toată întinderea mării şi când luna e deasupra apei, ea aruncă un plin de lucire slabă, care pluteşte pe-o  parte a apei. Restul rămîne în întuneric şi noaptea marea îşi merită numele ei de neagră.

 III

   Viaţa e cam scumpă aici dar nu atât de exagerat de scumpă precum mi se descria mai ales de când s-au deschis câteva oteluri. La anul să ştii că venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc şi grăbesc bătăile inimii. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării linişteşte, mai ales sufletele furtunoase.

   Şed într'o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării, pe care aş vre să plutesc cu tine. Dar aceasta nefiind cu putinţă, te sărut cu dulce, draga mea Veronică, şi rămîn al tău.

 Eminescu.             

 

Adresa mea

Chiustenge (Constanţa

Hotel d'Angleterre)”

 

Nicolae Grigorescu – "Femeie pe malul mării" 

 

EMINESCU : „Căci eterne sunt ale lumii toate” ( INEDIT)

„Marea singură lin se plânge-n durere ,

Ea își spune de mult și taina și jalea-i ,

Vai ! de o mie de evi se zbate și-și spune

Singurătatea .

Pânze albe-atârnă fluturând pe mare ,

Tremur unde-adânci de corăbii negre ,

Între val și cer scuturând din aripi

Pasărea zboară.

Veșnic apa-i stă și deasupra stele

Veac de veac stând sus luminează blânde ,

Numai vieți ce trec , nimicirii date ,

Zboară în stoluri.

Căci eterne sunt ale lumii toate :

De se nasc , mor tot pieritoare forme ,

Dar cu toate au înăuntru viața

Păsării Phoenix. ”