Repovestire
de Iulia Murnu după Odiseea lui Homer
Puțină vreme trecuse de la ieșirea din
strâmtoare, când Ulise cu ai săi se pomeniră în dreptul insulei Soarelui. Încă
de pe vas, pe mare se auziră mugete de boi și behăit de oi, care pășteau pe
pământul sfânt al Soarelui, izvorul de mulțumire al lumii. Cum le auzi, Ulise
își aminti de povața măestrei Circe, ca nu cumva ei să debarce pe acel pământ,
ci să-l înconjure.
Astfel îi grăise Circe: „Vei ajunge
în insula Trinacria, unde Hiperion îşi ţine staulele cu şapte cirezi de boi
cornaci şi stânele cu şapte turme de oi bârsane, fiecare având câte cinzeci de
capete. Numărul lor e mereu acelaşi, căci ele nu fată şi nu au moarte. Zâne cu
plete de aur, Lampetia Şi Faeduza, fiicele Soarelui, stau de pază. Numai
cruţând aceste vite veţi ajunge la casele voastre, oricâte veţi avea de
pătimit, alminteri prevăd că vei pierde oameni, şi, de vei scăpa teafăr, vei
sosi la vatră după amar de ani, după pierirea soţilor tăi până la unul.”
Atunci Ulise zise oamenilor săi:
-
Mi-a spus Circe că un rău groaznic ne așteaptă, dacă nu
vom ocoli pământul Soarelui.
Cuvintele mâhniră pe ahei, Evriloh se împotrivi,
spunându-i:
-
Parcă ești de fier, Ulise, că nu obosești de fel și nu
vrei să vezi că oamenii tăi sunt nemâncați și nedormiți; nu-i lași să coboare
să cineze, ci-i silești să dibuie mai departe pe întunecata mare, noaptea când
sporesc viforele și sparg corăbiile.
La vorba lui
Evriloh, toți oștenii se învoiră.
Ulise știu ce pacoste îi pândea și le răspunse:
-
Voi sunteți mulți,
iar eu unul singur, deci nu vă pot împiedica să faceți după voia voastră; dar
jurați-mi că n-o să vă împingă păcatul să vă atingeți de vreun bou sau oaie, ci
o să vă mulțumiți cu merindele date de Circe.
După cum a cerut
Ulise, cu toții au făcut jurământul. Apoi au intrat afund cu vasul în limanul
cu apă dulce. S-au pregătit de cină și de culcare; numai somnul nu s-a lipit de
ei, căci își plângeau într-una soții înfulecați de Scila. Iar când stelele
păliră, Adunătorul de nori strânse norii, de se lăsă o noapte neagră, la fel cu
gândurile lor.
În zori de zi
adăpostiră vasul într-o peșteră, care se nimerise să fie un frumos lăcaș de
zâne. Chiar în dimineața aceea, Ulise le aminti să nu se atingă de boi și de
oi, căci Soarele vede și aude tot.
Întâmplarea a
făcut ca o lună încheiată să sufle vânturile potrivnice călătoriei pe mare.
câtă vreme avură vin și pâine nu lăcomiră la vite. Când isprăviră toată
merindea, s-au pus să prindă pești și pasări, dar cu ce le pica în mână și în
undiță nu-și puteau potoli foamea. Într-una din zile, pe când Ulise cutreiera
ostrovul și cerceta malul cu gândul întoarcerii acasă, dădu de un loc ferit de
vânturi și, cum era ostenit, se aciui toropit de somnul dulce.
Atunci se apucă
Evriloh să dea nenorocitul sfat:
-
Iubiți tovarăși loviți de soartă, orice moarte e crudă,
dar nimic nu e mai jalnic decât să mori de foame. Deci hai să punem mâna pe
boii Soarelui și să le promitem că la întoarcere în țară îi vom înălța un
templu înzestrat cu daruri scumpe.. iar dacă Soarele se va înciuda pe noi și ne
va potopi cu vas cu tot, mai bine să ne înghită valul, decât să ne mistuim așa
de jalnic într-un ostrov pustiu.
Toți se învoiră
la vorba lui Evriloh.
Numaidecât prinseră
și înjunghiară boii cei mai falnici, îi jupuiră, puseră carnea la frigare și se
înfruptară din măruntaie.
Trezindu-se, Ulise simți arsura de carne friptă, își dădu iute seama de grozăvia săvârșită.
Ilustrație Ecaterina Filionescu Murnu
- Vai mie, spre grea nenorocire mi-a fost somnul meu, își zise el.
În vremea asta, fiica Soarelui, Lampetia, se urcă în
văluri lungi către cer să dea veste tatălui ei de urâta faptă a aheilor. Când află
Soarele una ca asta, se înfurie și zise către stăpânul slăvit al lumii:
-
Pedepsește pe soții lui Ulise, care mi-au căsăpit boii în
mersul meu spre zborul înstelat, fie că urc sau cobor, acești boi cornoși îmi erau
toată bucuria. Acum de întristare voi scăpăta pe ceea lume și voi lumina
morții!
Dar fulgerătorul
ceresc îi răspunse:
-
Tu, Soare, strălucește mai departe spre pământul darnic
de bucate și lasă că eu, cu sclipitorul meu fulger, le voi nimici corabia în
mijlocul oceanului negru.
În zadar Ulise
îi certa și se mânia pe soții săi, că boii erau morți, nu-i mai putea învia. Iar
oamenii intrase în spaimă mare: vedeau cum pieile de taur se târau și auzeau
cum cărnurile, ori crude, ori fripte, mugeau ca și când ar fi fost vii.
Ilustrație Ecaterina Filionescu Murnu
Totuși ei
ospătară din bogata pradă vreme de șase zile, iar într-a șaptea, potolindu-se
furtuna, intrară în vas și porniră în larg cu pânzele desfășurate. Totul părea
să meargă bine, dar când nu se mai zări uscatul ci numai cer nemărginit și mare,
se stârni un vânt năpraznic suflând cu înverșunare, se iscă o furtună care
rupse funiile catargului și-l sfărâmară, încât grinda căzu pe capul cârmaciului
îi zdrobi țeasta și-l prăbuși în noian. Apoi cu tunete grozave căzu fulcerul
din cer. Corabia fu trăsnită și se umplu de fum înecăcios de pucioasă. Toți
corăbierii se răsturnară în apă și fură purtați ca ciorile pe valuri. Singur Ulise
se ținu grapă de vas până ce unda desfăcu pereții de talpă. Pe când orbecăia
astfel, volbura smulse catargul și cum văzu pe deasupra plutind o curea de
piele, el o luă la iuțeală și legă grinda cu catargul. Așezat călare pe amândouă,
se lăsă dus de vânturi nebune. O noapte întreagă pribegi pe ape și către zorile
zilei se pomeni iarăși în fața groaznicei Scila și Caribda. În vreme ce Caribda
își deschidea gura uriașă să soarbă apele , el izbuti să se salte și să se
grapține ca un liliac de ramurile smochinului sălbatic, care se înălța pe
stâncă și acolo rămase încleștat. Nu mai clinti nici în sus, nici în jos,
trunchiul arborelui fiind prea îndepărtat și peretele stâncii prea prăpăstios. Aștepta cu groază clipa când
Caribda avea să verse apele și odată cu ele să scoată la iveală talpa năvii cu
catargul. Abia după câteva ore de așteptare, grinzile ieșiră deasupra; cum le
zări, Ulise își dădu drumul de pe creangă și plioscăi în vâltoare pînă se
prinse de ele. Norocul lui a fost că până ce Caribda să înghită din nou apele,
el avu timp să se îndepărteze, vâslind iute cu mâinile, și nici Scila nu-l
zărise, altminteri și-ar fi văzut pierirea.
Apoi se vântură
în largul noianului, vreme de nouă zile și nopți, și abia într-a zecea noapte
neagră se opri în ostrovul Ogigia, unde își avea locuința zâna Calipso, cea cu
plete de aur. Ea îl primi în gazdă și-l omeni cu de toate; ba îi jurui o viață
fără bătrânețe și fără moarte. Însă Ulise tânjea de dorul țării sale și-și tot
uda cu plânsul podoaba de haine dăruite de dânsa. Oh, zicea în sine, măcar de
aș vedea fumul urcându-se din hoaeacul vetrei mele!
Așezat pe mal,
aștepta ore întregi cu ochii pironiți în zare, doar se va apropia vreun vas de
pe mare și va ancora pe acele tărâmuri îndepărtate, să poată pleca spre casă. Zadarnică
așteptare, că nici picior de om nu pătrundea în insula aceea pierdută în
mijlocul mării...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu