miercuri, 31 mai 2017

Flori de mai

Se duce luna florilor, spre vară.
Flori multe au să fie pânâ-n toamnă.
Sunt delicate, visătoare şi râvnite,
În luna mai, ce duce în ispite.

Am să adun la un sfârşit de mai,
Atâtea flori ce au crescut pe plai.
Nu pentru mine, deşi mi le doresc,
Ci pentru oamenii ce îi iubesc.

O, lună mai, cu dulci şi dragi fiori!
Îţi voi iubi mereu alaiul tău frumos cu flori.
De fiecare dată, e-aceeaşi judecată:
Care din flori e mai apreciată?

Când primăvara-ncepe cu micii ghiocei,
Alergi cătând , o tufă, pe sub tei.
Tu, cauţi pâlcuri mov sau albe cu brânduşe,
Doar pe sub brazi mai cauţi toporaşi.

Tu, lună mai, ne duci direct în cer, în rai.
În lumi de farmec, cu narcise,
Poiene pline cu lalele, ca în vise,
Cu liliac timid, ce a-nflorit acum în crâng.

Iar de aştepţi puţin, bujorii roşii,
Sau macii, din câmpii, stropiți acuma cu iubire,
Vei avea parte de trandafiri ce și-au venit în fire,
Să-ţi însoţescă cu-a lor petale paşii.

Îţi vor ieşi în prag de vară,
Atâția trandafiri, ca focul  cel cu pară,
Au flacără de dor şi de iubire,
Îndrăgostiţi fiind de ei, din fire.

E timpul ca să mulţumesc la flori,
Că mi-au trezit de-atâtea ori fiori.
Și mi-au umplut viaţa, se ştie,
Doar de culoare, de parfum şi poezie.

Angela Ciuraru, 31 mai 2017








Foto: Angela Ciuraru

duminică, 28 mai 2017

Pe tăcute

Am ascultat muzică bună, tăcând
şi surâzând.

Am parcurs pagini de carte, citind,
şi... din când în când, vorbind cu mine, 
în gând.

Am răspuns la un apel telefonic prin glas,
dar el, din păcate, 
nu a rămas.

Am admirat cerul albastru,
tânjind 
după Marea cea neagră.

Am dereticat prin camera goală,
gândind 
la ce o să mă doară.

Am gătit o mâncare, bună din foi,
pentru o cină romantică-n doi,
dar fără de noi.

M-am gândit apoi, la noi, 
tristă, tăcută,
fără să am de ce să râd,
dar nici de ce să plâng.

Am mirosit petuniile înflorite din balcon,
adulmecând parfumul şi tăcerea lor.

Am făcut ziua toată, 
de toate...
dar, în singurătate!

Angela Ciuraru, 17 mai 2017















Foto Angela Ciuraru
"Petuniile din balcon"




Teiul. Teiul de la fereastră.

Teiul
Sub fereastra de la bloc,
Stă un tei, bătrân de tot.
L-au plantat cei care azi,
Sunt plecaţi, jos printre brazi.

Vara, când este-nfrunzit,
Străjuieşte şi umbreşte,
Locul unde se găseşte,
Loc vrăjit, de zei urzit.

Luna mai, este un rai,
Lângă tei dacă-a-i  să stai.
Mii de flori te-or zăpăci,
Cu parfum,  în plină zi.

Teiu-aruncă în eter,
Tot parfumul din polen.
Să visezi înt-un alt fel.
Când e luna sus pe cer.

Angela Ciuraru, 19 mai 2107



Teiul:
Simbol eminescian, devenit emblemă a spiritualităţii româneşti. "... teiul nu-şi va mai scutura niciodată florile. 
Nu şi le mai poate scutura. E al nostru şi ce-i al nostru nu-i în timp, nu are durată..." 
(Mircea Eliade în nuvela "Ivan")


Teiul de la fereastră

Acasă, lângă fereastra mea,
Teiu-i gata să-nflorească.
Urmăresc din primăvară,
Floarea cum o să-i răsară.

Acuma-i moment de vis,
Când florile s-au deschis.
Ce decor te-ademenește!
Ce parfum te copleșește!

Amintirile cu tei,
Răscolite sunt de zei.
Eminescu l-a cântat,
Versuri dragi ia dedicat.

Cât timp teiul e-nflorit,
Eminescu mi-a zâmbit!
Zeu în veci va fi poetul
Teiului făcând portetul.

Angela Ciuraru, 6 iunie 2018




Din...

Din raze de soare,
Din adieri uşoare,
De vânt liniştit,
Prin ram înflorit.

Din ochi aţintiţi,
Prin pomi înfloriţi,
În cerul albastru,
Pereche cu astru.
Cu norii plecaţi,
Sau poate-alungaţi.

Din zborul planat,
De păsări jucat,
Din gânduri de bine,
Cu chipuri senine.

Din zgomot de apă,
Din fântână plecată,
Din zumzet de-albine,
Şi flori pentru mine.

Aşa va fi o zi,
Dacă-ţi vei dori!

Angela Ciuraru, 16 mai 2017




Fotografii făcute de mine, într-o zi însorită de mai 2017, la Tulcea. 

Dimineţi

Dimineţi cu zori, 
de la zei cu sori.

Dimineţi  dulci, 

să nu te mai duci.

Dimineţi cu zorele, 

toate, albăstrele.

Dimineţi 
cu viorele, 

venite din stele.

Dimineţi cu zaruri, 
aruncate-n valuri.

Dimineţi cu zaţ rămas, 

în ceaşcă, la un ceas.

Dimineţi în zare, 

la mare depărtare.

Dimineţi cu zile bune, 

în care ştii ce se spune.

Dimineţi fără zarvă, 

căutate prin iarbă.

Dimineţi zbuciumate, 

venite pe neaşteptate.

Dimineţi cu vânt- zefir, 

venite prin gândul lin.

Dimineţi cu zel, 

regăsit în el.

Dimineţi cu zmei, 

legaţi la ochi cu tei.

Dimineţi zăbovite, 

în pat lenevite.

Dimineţi zburate, 

pe neaşteptate.

Dimineţi zidite 

în suflet dorite.

Dimineţi zugrăvite, 

de poeţi iubite.

Dimineţi zămislite, 

prin rugă găsite.

Dimineţi zărite, 

printre florile ofilite.

Angela Ciuraru ,26 mai 2017




Răsărit de soare, surprins de la fereastra casei mele, în diferite dimineţi.

13 Paradoxuri cu Oskar Wilde


-         Debarcând  în America, în 1882, Wilde le spunea vameşilor: „ N-am nimic de declarat, afară doar de geniul meu.”

-          Un subiect frumos, în sine nu-i sugerează nimic artistului. Îi lipseşte imperfecţiunea.

-          Numai oamenii superficiali se cunosc pe sine.

-          Dragostea de sine reprezintă începutul unei idile de o viaţă.

-          E absurd să împarţi oamenii în buni şi răi; oamenii sunt ori încântători, ori plicticoşi ─ asta-i totul.

-          Când se ascultă muzică proastă, e o adevărată datorie s-o acoperi cu conversaţie.

-          Melomanii sunt pur şi simplu absurzi: îţi cer întotdeauna să fii complet mut, tocmai atunci când ai dori să fii complet surd.

-          Tinerii vor să fie fideli şi nu izbutesc, bătrânii vor să fie infideli şi nu izbutesc.

-          Nu există întrebări indiscrete, indiscrete pot fi doar unele răspunsuri.

-          Când suntem fericiţi, suntem întotdeauna buni, dar nu întotdeauna când suntem buni suntem şi fericiţi.

-          Nimic nu e mai primejdios să fii ultra-modern: rişti să devii ultra-demodat.

-          Omul bine crescut îi contrazice pe alţii. Înţeleptul se contrazice pe sine.

-          Există opere care au aşteptat multă vreme până să fie înţelese: ele dădeau răspunsuri la întrebări care nu se puseseră niciodată, căci adeseori întrebarea survine îngrozitor de târziu în urma răspunsului. 

 

Rabindranath Tagore


Rabindranath Tagore (6 mai 1861 – 1941, India)
Premiul Nobel pentru literatură în 1913

“Rabindranath Tagore a creat şi a lăsat moştenire patriei sale şi omenirii  o vastă opera compusă din zece romane, treizeci de dramatizări şi poeme dramatice, O sută de povestiri, precum şi peste trei mii de poeme care sunt recitate pe melodii compuse tot de el. Căci Tagore nu a fost doar prozator şi poet, ci  ─ totodată ─ şi compositor, pictor, eseist, filozof, pedagog; cu alte cuvinte ─ un authentic umanist demn de renaşterea Indiei.”   (Din vol. “Adio, Prietene!”, de Krishna  R. Kripalani)




    “Iarba îşi caută mulţimea pe pământ. Copacul îşi caută singurătatea pe cer." (R. Tagore)



   “Rădăcinile sunt crengi cufundate-n pământ. Crengile sunt rădăcini crescute-n văzduh.” (R. Tagore)



 „ Stelele nu se tem să apară ca nişte licurici." (R. Tagore)



   „Peştii din apă-s tăcuţi, dobitoacele de pe pământ sunt zgomotoase, păsările din văzduh cântă. Omul, însă, are într-însul tăcerea mării, larma pământului şi muzica văzduhului." 
(R. Tagore)



   „ Dumnezeu se găseşte pe sine, creând.” (R. Tagore)


 “Raţiunea are nevoie de timp pentru a accepta adevărurile evidente. “ (R. Tagore)




-             “Fiinţa omenească tinde să nu ia în seamă dovezile cele mai clare şi se cramponează cu disperare de o speranţă deşartă până soseşte ziua când inima ─ obosită şi secată de aşteptare ─ cedează. Urmează mizeria deşteptării, alte dorinţe, pătrunderea din nou în labirintul aceloraşi greşeli…” (R. Tagore)



          "Lui Dumnezeu ajunge să i se facă lehamite de marile imperii, dar niciodată de măruntele flori.”
-          „Am închis uşile camerei ca să nu intre greşeala. Atunci adevărul m-a întrebat: Eu pe unde voi intra?”      (R. Tagore)

   

“Întovărăşirea cu natura insuflă trupului, minţii şi spiritului caracterul  “lucrurilor necuvântătoare şi neanimate.” (Rabindranath Tagore)



“ Cu râsul ei zglobiu ce suna ca nişte clopoţei de argint, cu neţărmurita-i voioşie, deborda de viaţă, iar admiratorii o găseau încântătoare.” (R. Tagore)



“Nu putem smulge şi înlătura trecutul ca pe o buruiană cu orice săpăligă ce ne cade la îndemână.”
   (R. Tagore)

„Viaţa nu este altceva decât miracolul continuu de a exista.” 



"Nu te mai văd cu ochii... totuşi eşti lumina ochilor mei." (R. Tagore)




DA, DA, TE ŞTIU EU   -   RABINDRANATH TAGORE

Ceea ce-mi dărui cu mâinile-ţi primesc
Nimic mai mult, iubito, nu-ţi cerşesc!
Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,
Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!
Dacă-mi vei da o floare rătăcită, una,
În inimă o voi păstra pe totdeauna!
Dar dacă spini cu ea ţi-oi da?
Voi sângera şi voi răbda!
Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,
Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!
O dată, doar o dată ochii iubitori
Să-i nalţi în ochii mei, să mă-nfiori,
Şi viaţa mi s-ar face dulce foarte
Şi dincolo de moarte!
Dar dacă ghimpi vor creşte din priviri prelungi?
Îi voi susţine, pieptul să-mi străpungi!
Da, da, te ştiu eu cerşetor umil ce-mi eşti,
Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!
         

CITITORULE, CINE EŞTI TU... -       RABINDRANATH TAGORE
cititorule,cine eşti tu oare
care-mi citeşti poemele acestea
şi după o sută de ani?
nu-ţi pot trimite nici o singură floare
din belşugul acestei primăveri
nici un singur licăr de aur
din norii de-acolo,împurpuraţi de lumini...
deschide-ţi larg uşile şi priveşte afară!
din propria ta grădină în floare
culege-ţi doar miresmate aduceri aminte
de flori pieritoare
cu o sută de ani mai'nainte.
şi-n bucuria inimii tale să simţi
bucuria vie care-ntr-o primăvară
cu zori diafani
a cântat şi vocea ei veselă
şi-a rostogolit-o şi peste o sută de ani.




Scisoare
Prieten drag, adio! -   RABINDRANATH TAGORE

„Auzi tu, oare, roţile Timpului
Se rostogolesc fără odihnă
Pe-al nopţii piept, acolo unde
Stelele plâng cu răni sângerânde,
Iar inima omului se zbate-n spaime?
Prieten drag, soarta nemiloasă

M-a smuls de lângă tine
Şi m-a aruncat departe,
Dincolo de o mie de morţi,
Pe creasta unor zori stranii.

Făptura-mi de vijelii purtată
Cu-al timpului colb se-uneşte,
Iar cale de întoarcere nu aflu.
Îţi dai tu seama acum că nu m-ai fi cunoscut?

Prieten drag, adio!

Şi totuşi poate că-n răgazul
Unei molcome zile de primăvară,
Când din glie flori de bacul
Îşi înalţă vaierul spre slăvi
Şi un suspin din zile de mult apuse
În inima ta se furişează,
Poate că atunci scrutându-ţi sufletul
Vei găsi dăinuind în vreun ungher al fiinţei tale
O fărâmă din mine ce aminteşte un amurg uitat
Şi-nfăptuieşte un vis fără de nume.
Nu, nu e un vis!
Ci al fiinţei mele suprem adevăr,
Iubirea mea ce moartea o-nfrânge,
Darul meu veşnic, nepieritor.
Şi chiar de aş fi copleşită
De-al timpurilor val schimbător
Darul meu rămâne.
Prieten drag, adio!

Nu păgubeşti pierzându-mă
Pe mine, chip de lut.
Iar dacă din ţărna pieritoare
Zeiţă tu ţi-ai făurit,
Fie! Slăveşte-o, ador-o
Cu-al nopţii luceafăr alături!
Sărmana-mi făptură nu va tulbura
Al veneraţiei tale joc,
Suflul fierbinte al pasiunii înflăcărate
Nu va-ntina florile-i sfinte.
La al fanteziei tale bogat ospăţ
Nu voi veni cu talerul
Şi nici cu obrajii de lacrimi uzi.
Cine ştie, poate chiar acum,
Din reminiscenţele amintirilor despre mine
O nouă fiinţă zămisleşti în cuvinte,
Vis vrăjit ce nu-i povară
Şi nici nazuri nu ştie a face.
Prieten drag, adio!

Nu fi mâhnit din pricina mea,
Lumea e largă, necazurile-s multe.
Paharul vieţii mele golit nu-i încă
Şi iarăşi se va umple, poate...
Credinţa aceasta în veci îmi va fi reazem.
Iar eu voi fi mai fericită
De-l voi găsi pe-acela care cu inima plină de dor
Ascultă s-audă al paşilor mei glas.
Tânjesc să mă dărui
Bărbatului ce-n infinita-i dragoste
Mă vrea aşa cum sunt ─ îngemănare de bine şi de rău,
Celui ce bezna din sufletu-mi o va-nfrumuseţa
Cu flori culese sub razele lunii.

Tot ce ţi-am dăruit din inimă
De drept şi-n veci îţi aparţine.
Ceea ce alţii vor căpăta
Vor fi doar cioburi prisosite
Bunăvoinţa a o dobândi.
O, mândrul, nepreţuitul meu prieten,
Ceea ce ţi-am dăruit e chiar darul tău...
Primeşte-l cu inima deschisă
Iar recunoştinţa mea cu atât mai mare va fi.
Prieten drag, adio!”

Rabindranath Tagore  "Ultimul poem"  
(6 mai 1861 – 7 august 1941)



„Cerul sărută pământul prin ploaie, pâmântul cerul prin flori.” (R. Tagore)



Din  "Ultimul poem"

"Dragostea mă leagă de el, dar dragostea asta e ca apa din vas pe care o iei şi o foloseşti în fiecare zi."


"Iubirea mea pentru ea e ca lacul care nu poate fi adus în casă, dar în largul căruia mă voi avânta şi înota cu gândul."


"Dezbinările şi încurcăturile în lume se iscă, în mare măsură, atunci când cineva caută să impună cu sila tâlcurile pe care le acordă cuvintelor rostite de altcineva."


"Cuvintele sunt absolut necesare pentru a înfăptui treburile lumeşti. Adevărurile care-s prea mari pentru a încăpea în cămaşa cuvintelor trebuiesc cioplite, curăţate şi simplificate pentru a fi acceptate şi preţuite la târgul negustorilor de cuvinte. Ceea ce contează este cuvântul."


"Iubirea care străbate nestânjenit cerul e însoţitoarea sufletelor noastre. Dragostea se îmbină cu faptele de fiecare zi, e tovarăşa căminului."

" - A fost o zi când, cu aripile larg desfăcute, m-am avântat zburând către înălţimi şi am atins paradisul vieţii mele. Astăzi aripile îmi sunt frânte, iar eu zac cuminte în cuib. Dar paradisul meu rămâne intact."
                                       Rabindranath Tagore - "Ultimul poem"