Rabindranath Tagore (6 mai 1861 – 1941, India)
Premiul Nobel pentru literatură în 1913
“Rabindranath Tagore a creat şi a lăsat
moştenire patriei sale şi omenirii o
vastă opera compusă din zece romane, treizeci de dramatizări şi poeme
dramatice, O sută de povestiri, precum şi peste trei mii de poeme care sunt
recitate pe melodii compuse tot de el. Căci Tagore nu a fost doar prozator şi
poet, ci ─ totodată ─ şi compositor,
pictor, eseist, filozof, pedagog; cu alte cuvinte ─ un authentic umanist demn
de renaşterea Indiei.” (Din vol. “Adio, Prietene!”, de Krishna R. Kripalani)
“Iarba îşi caută mulţimea pe pământ. Copacul îşi caută singurătatea
pe cer." (R. Tagore)
“Rădăcinile sunt crengi cufundate-n pământ. Crengile sunt
rădăcini crescute-n văzduh.” (R. Tagore)
„ Stelele nu se tem să apară ca nişte licurici." (R. Tagore)
„Peştii din apă-s tăcuţi, dobitoacele de pe pământ sunt zgomotoase,
păsările din văzduh cântă. Omul, însă, are într-însul tăcerea mării, larma pământului şi muzica
văzduhului."
(R. Tagore)
„ Dumnezeu se găseşte pe sine, creând.” (R. Tagore)
“Raţiunea are nevoie de timp pentru a accepta adevărurile evidente. “ (R. Tagore)
- “Fiinţa omenească tinde să nu
ia în seamă dovezile cele mai clare şi se cramponează cu disperare de o
speranţă deşartă până soseşte ziua când inima ─ obosită şi secată de aşteptare
─ cedează. Urmează mizeria deşteptării, alte dorinţe, pătrunderea din nou în
labirintul aceloraşi greşeli…” (R. Tagore)
"Lui Dumnezeu ajunge să i se facă lehamite de marile imperii, dar
niciodată de măruntele flori.”
- „Am închis uşile camerei ca să nu intre
greşeala. Atunci adevărul m-a întrebat: Eu pe unde voi intra?” (R. Tagore)
“Întovărăşirea
cu natura insuflă trupului, minţii şi spiritului caracterul “lucrurilor necuvântătoare şi neanimate.” (Rabindranath Tagore)
“ Cu râsul ei zglobiu ce suna ca nişte clopoţei
de argint, cu neţărmurita-i voioşie, deborda de viaţă, iar admiratorii o găseau
încântătoare.” (R. Tagore)
“Nu putem smulge şi înlătura trecutul ca pe o
buruiană cu orice săpăligă ce ne cade la îndemână.”
(R. Tagore)
„Viaţa nu este
altceva decât miracolul continuu de a exista.”
"Nu te mai văd cu ochii... totuşi eşti lumina ochilor mei." (R. Tagore)
DA, DA, TE ŞTIU EU - RABINDRANATH TAGORE
Ceea ce-mi dărui cu
mâinile-ţi primesc
Nimic mai mult, iubito, nu-ţi cerşesc!
Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,
Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!
Dacă-mi vei da o floare
rătăcită, una,
În inimă o voi păstra pe totdeauna!
Dar dacă spini cu ea ţi-oi da?
Voi sângera şi voi răbda!
Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,
Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!
O dată, doar o dată
ochii iubitori
Să-i nalţi în ochii mei, să mă-nfiori,
Şi viaţa mi s-ar face dulce foarte
Şi dincolo de moarte!
Dar dacă ghimpi vor creşte din priviri prelungi?
Îi voi susţine, pieptul să-mi străpungi!
Da, da, te ştiu eu cerşetor umil ce-mi eşti,
Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!
CITITORULE, CINE EŞTI TU... - RABINDRANATH TAGORE
cititorule,cine
eşti tu oare
care-mi citeşti poemele acestea
şi după o sută de ani?
nu-ţi pot trimite nici o singură floare
din belşugul acestei primăveri
nici un singur licăr de aur
din norii de-acolo,împurpuraţi de lumini...
deschide-ţi larg uşile şi priveşte afară!
din propria ta grădină în floare
culege-ţi doar miresmate aduceri aminte
de flori pieritoare
cu o sută de ani mai'nainte.
şi-n bucuria inimii tale să simţi
bucuria vie care-ntr-o primăvară
cu zori diafani
a cântat şi vocea ei veselă
şi-a rostogolit-o şi peste o sută de ani.
Scisoare
Prieten drag, adio! - RABINDRANATH TAGORE
„Auzi tu, oare, roţile Timpului
Se rostogolesc fără
odihnă
Pe-al nopţii piept, acolo
unde
Stelele plâng cu răni
sângerânde,
Iar inima omului se
zbate-n spaime?
Prieten drag, soarta
nemiloasă
M-a smuls de lângă tine
Şi m-a aruncat departe,
Dincolo de o mie de
morţi,
Pe creasta unor zori
stranii.
Făptura-mi de vijelii
purtată
Cu-al timpului colb
se-uneşte,
Iar cale de întoarcere nu
aflu.
Îţi dai tu seama acum că
nu m-ai fi cunoscut?
Prieten drag, adio!
Şi totuşi poate că-n
răgazul
Unei molcome zile de
primăvară,
Când din glie flori de
bacul
Îşi înalţă vaierul spre
slăvi
Şi un suspin din zile de
mult apuse
În inima ta se furişează,
Poate că atunci
scrutându-ţi sufletul
Vei găsi dăinuind în
vreun ungher al fiinţei tale
O fărâmă din mine ce
aminteşte un amurg uitat
Şi-nfăptuieşte un vis
fără de nume.
Nu, nu e un vis!
Ci al fiinţei mele suprem
adevăr,
Iubirea mea ce moartea
o-nfrânge,
Darul meu veşnic, nepieritor.
Şi chiar de aş fi
copleşită
De-al timpurilor val
schimbător
Darul meu rămâne.
Prieten drag, adio!
Nu păgubeşti pierzându-mă
Pe mine, chip de lut.
Iar dacă din ţărna
pieritoare
Zeiţă tu ţi-ai făurit,
Fie! Slăveşte-o, ador-o
Cu-al nopţii luceafăr
alături!
Sărmana-mi făptură nu va
tulbura
Al veneraţiei tale joc,
Suflul fierbinte al
pasiunii înflăcărate
Nu va-ntina florile-i
sfinte.
La al fanteziei tale
bogat ospăţ
Nu voi veni cu talerul
Şi nici cu obrajii de
lacrimi uzi.
Cine ştie, poate chiar
acum,
Din reminiscenţele
amintirilor despre mine
O nouă fiinţă zămisleşti
în cuvinte,
Vis vrăjit ce nu-i povară
Şi nici nazuri nu ştie a
face.
Prieten drag, adio!
Nu fi mâhnit din pricina
mea,
Lumea e largă,
necazurile-s multe.
Paharul vieţii mele golit
nu-i încă
Şi iarăşi se va umple,
poate...
Credinţa aceasta în veci
îmi va fi reazem.
Iar eu voi fi mai
fericită
De-l voi găsi pe-acela
care cu inima plină de dor
Ascultă s-audă al paşilor
mei glas.
Tânjesc să mă dărui
Bărbatului ce-n
infinita-i dragoste
Mă vrea aşa cum sunt ─
îngemănare de bine şi de rău,
Celui ce bezna din
sufletu-mi o va-nfrumuseţa
Cu flori culese sub
razele lunii.
Tot ce ţi-am dăruit din inimă
De drept şi-n veci îţi
aparţine.
Ceea ce alţii vor căpăta
Vor fi doar cioburi
prisosite
Bunăvoinţa a o dobândi.
O, mândrul, nepreţuitul
meu prieten,
Ceea ce ţi-am dăruit e
chiar darul tău...
Primeşte-l cu inima
deschisă
Iar recunoştinţa mea cu
atât mai mare va fi.
Prieten drag, adio!”
Rabindranath Tagore - "Ultimul poem"
(6
mai 1861 – 7 august 1941)
„Cerul sărută pământul prin ploaie, pâmântul
cerul prin flori.” (R. Tagore)
Din "Ultimul poem"
"Dragostea mă leagă de el, dar dragostea asta e ca apa din vas pe care o iei şi o foloseşti în fiecare zi."
"Iubirea mea pentru ea e ca lacul care nu poate fi adus în casă, dar în largul căruia mă voi avânta şi înota cu gândul."
"Dezbinările şi încurcăturile în lume se iscă, în mare măsură, atunci când cineva caută să impună cu sila tâlcurile pe care le acordă cuvintelor rostite de altcineva."
"Cuvintele sunt absolut necesare pentru a înfăptui treburile lumeşti. Adevărurile care-s prea mari pentru a încăpea în cămaşa cuvintelor trebuiesc cioplite, curăţate şi simplificate pentru a fi acceptate şi preţuite la târgul negustorilor de cuvinte. Ceea ce contează este cuvântul."
"Iubirea care străbate nestânjenit cerul e însoţitoarea sufletelor noastre. Dragostea se îmbină cu faptele de fiecare zi, e tovarăşa căminului."
" - A fost o zi când, cu aripile larg desfăcute, m-am avântat zburând către înălţimi şi am atins paradisul vieţii mele. Astăzi aripile îmi sunt frânte, iar eu zac cuminte în cuib. Dar paradisul meu rămâne intact."
Rabindranath Tagore - "Ultimul poem"
