El, spre
tine taluzul verde suia,
Cu-o
floare în mână, frumoasă - de tuia.
O rupse
din gardul cel verde,
Cănd nu era nimeni pe drum, când, nimeni nu-l vede.
Nu este floarea cu marele har, harul divin,
Nu este un trandafir, adus şi pus în potir.
Este un gest, un impuls, o chemare,
Sincer dorind, a-i dărui ei o singură floare.
El, pare timid, întinde mâna fără-ndrăzneală,
Cam roşu la faţă, dar vesel şi fără de fală.
Îi dăruieşte floarea de tuia, cu drag şi ardoare,
Pentru că-i pasă, îi este dor şi îl doare.
Angela Ciuraru, 17 aug 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu