„Ceea ce nu poate fi spus nu este ascunsul pur şi simplu ci inexplicabilul care dă de înţeles.”
Artiştii nu se mulţumesc să invoce tăcerea, s-o invoce; într-un spirit mai constructiv, o produc în laboratorul lor de noime, o convoacă, o difuzează. Ar fi oare nepotrivit să afirmăm că prin dilatare a prins fiinţă o întreagă reţea de mass media ale tăcerii? Ne găsim în orice caz în faţa unui "slogan al tăcerii" la marginea de jos şi a unui "topos filosofic" la marginea de sus.
Tema ca atare nu este nouă. Ni se pare veche, de când lumea; artistul a ştiut, a presimţit dintotdeauna:
"Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas." (Ion Pilat)
Tăcerea şi şi literatura ei îşi vor fi având propriile lor genuri şi speţe; ele comportă o întreagă, gureşă, tipologie.
Ce lung prilej de vorbe, ce oportunitate pentru filosofare scămoşată!...
Ce ocazie de a friza paradoxul!
Despre râs trebuie vorbit serios, cu jocul nu-i de joacă, cine nu filosofează tot filosofează.
Tot aşa: incomunicabilitatea trebuie să fie comunicabilă.
Şi: cum vorbeşti despre neputinţa vorbelor de a spune?
Şi: dacă tăcerea este imperativ ori stare dorită, cu ce îndreptăţire vei vorbi despre faptul că trebuie să vorbim?
...Dar nevoia sau măcar nostalgia tăcerii se poate naşte şi ca reacţie la frivolitatea cu care un gând grav este preluat şi împins în zona paradoxului de larg consum.
Întristătoare, uşurinţa cu care un aforism se lasă rostit, modulat, îngânat, comercializat.
Din sfera esteticului, kitschul se prelinge în toate direcţiile. Există un kitsch moral. Şi unul filosofic. Există o critică filosofică kitsch.. Aceea, bunăoară, care s-ar preleva de aforismul lui Wittgenstein:
„Despre ceea ce nu putem vorbi trebuie să tacem.” , spre a divulga cu uşurinţă despre contrazicerea în care cade filosoful care spune: "trebuie să tăcem".
Cum să vorbesc despre tăcere?
Te poţi referi la ea ca la atâtea alte lucruri, printre atâtea alte lucruri.
Vorbind, o poţi dizloca, disipa; şi atunci vorbeşti despre o absenţă.
Spusa ta, performanţă negativă, anulează intenţia care a srat - cât de genuin? - la obârşia spusei tale.
"Arta convoacă însă tăcerea."
"Există şi modalităţi filosofice de convocare a tăcerii."
Nu stă la îndemâna tuturor a vorbi despre convocarea tăcerii.
Altceva decât un comentariu la aforismul lui Wittgenstein se simte îndeobşte îndemnat să facă oricine a simţit puterea lui şi, fără a fi convocat el însuşi tăcerea, se va fi aflat prin preajmă, încălcându-i spaţiul cu nostalgia unei împământeniri. Misiune condamnată la eşec, demnă de tentat! Căzând în lotul altuia, mai vrednic.
Să ne mărginim deci a repeta: vorba lui Wittgenstein îşi capătă întreaga forţă numai pentru cel ce a parcurs întregul drum către ea. Acest drum este "Tractatus logico-philosophicus" în integralitatea lui.
Aforismul 7 este culminaţia îndelung pregătită a unei gigantice dezvoltări contrapunctice. Wittgenstein a pus în joc o "Artă conceptuală a fugii"; temele ei sunt Eul şi lumea, limbajul şi logica, eticul şi misticul.
Pe scara aforismelor ce rămâne suspendată, odată cu aforismul 7, în gol, fiecare treaptă constituie locul unei opriri.
O perpetuă curmare a continuităţii face efectivă obligativitatea popasului.
Scara discursului trebuie escaladată treaptă cu treaptă.
Numai acest efort dirijat se ridică la un aforism care şi-a depăşit condiţia: iluminează, pentru că a fost laborios preparat, ţâşneşte spontan.
Tractatus dă impresia unui corpus de fragmente conservate ca printr-un miracol după ce discursul originar în întregul lui s-a pierdut.
Tractatus nu înaintează liniar, ci sistematic. Structura lui arborescentă impune însă nu numai opriri ci şi reveniri, recursuri, parcurgerea repetată a unor porţiuni.
Trebuiesă tăcem? Dar despre ce? Sau, mai curând, întru ce?
Parabola wittgensteiniană a tăcerii cuprinde relaţia dintre structurile logice ale limbajului şi realităţi.
Limbajul nu creează lumea, aşa cum văzul nu creează văzutul; dar limbajul este exasperant de solitar cu lumea cu structurile sale logice.
Ochiul este corelativ la propriul său câmp vizual.
Structura limbajului este structura lumii; aşa se face că şi limitele lor coincid, fiind totodată inexprimabile. Căci ele sunt cadrul înăuntrul căruia se consumă totul.
Limbajul nu poate vorbi despre sinele lui logic; există aşadar ceva inexplicabil.
Oglinda oglindeşte, dar nu-şi oglindeşte în aceeaşi manieră propria-i oglindire;
ochiul nu se poate lua pe sine însuşi ca obiect al văzului.
Invizibilitatea ochiului pentru sine însuşi, neoglindirea lui nu sunt suprimate de vreo instanţă mijlocitoare.
Nu încape a doua oglindă care, faşă în faţă cu prima, să nu instituie o amfiladă steril infinită de imagini.
Că ochiul tău se cunoaşte pe el însuşi oglindindu-se în ochiul altuia şi oglindindu-l la rându-i - cum ştia deja Platon - că între Eu şi lumea acelui Eu încape mijlocirea lui Tu - lumea unuia populându-se astfel de Euri care sunt corelative propriilor lor lumi.
"Ceea ce nu poate fi spus se arată însă de la sine."
În această cununare a inexprimabilităţii cu de-la -sine -exprimarea rezidă originalitatea punctului de vedere wittgensteinian.
"Priviţi până veţi vedea": poate că aproftegma atribuită lui Brâncuşi vrea să spună ceva din acelaşi ordin, sau, mai exact, vrea să impună o plasare analogă a celui ce trebuie să înţeleagă intuind.
Folosirea pe care noi, oamenii, o dăm aforismelor, maximelor şi apoftegmelor este de ordinul intrării în varii contexte; în utilizarea lor profană, propoziţiile preluate sunt Jokers Jokers în partida de cărţi mai mult sau mai puţin rutinieră a comunicării; ele ţin un loc sau altul într-un discurs cu goluri, atenuiază efortul prezenţei.
Wittgenstein nu şi-a propus să recupereze fiinţa limbajului ci esenţa lui ascunsă: el nu vorbeşte limbajul fiinţei ci pe cel al esenţei logice a lumii.
Recuzarea vorbirii înseamnă recuzarea vorbirii despre limite. Aforismul 7 exhortă a veni în întâmpinarea tăcerii ultime a limbajului şi lumii cu propria-ne tăcere.
"Ceea ce nu poate fi spus nu este ascunsul pur şi simplu ci inexplicabilul care dă de înţeles."
"Stăpânul ce-şi are oracolul la Delphi nici nu vorbeşte nici nu ascunde ci dă de înţeles." (Heraclit)
În raport cu vorbirea performativă tăcerea este acţiune prin non-acţiune.
Abţinerea de la exprimare este gradul infinit al exprimării.
Desigur, într-o lume în condiţia reconstrucţiei perpetue, este loc şi pentru acţiunea lingvistică şi translingvistică directă: "Despre ceea ce nu putem tăcea trebuie să vorbim" (Orin Studince)
(Secolul 20, nr 251-252)
Artiştii nu se mulţumesc să invoce tăcerea, s-o invoce; într-un spirit mai constructiv, o produc în laboratorul lor de noime, o convoacă, o difuzează. Ar fi oare nepotrivit să afirmăm că prin dilatare a prins fiinţă o întreagă reţea de mass media ale tăcerii? Ne găsim în orice caz în faţa unui "slogan al tăcerii" la marginea de jos şi a unui "topos filosofic" la marginea de sus.
Tema ca atare nu este nouă. Ni se pare veche, de când lumea; artistul a ştiut, a presimţit dintotdeauna:
"Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas." (Ion Pilat)
Tăcerea şi şi literatura ei îşi vor fi având propriile lor genuri şi speţe; ele comportă o întreagă, gureşă, tipologie.
Ce lung prilej de vorbe, ce oportunitate pentru filosofare scămoşată!...
Ce ocazie de a friza paradoxul!
Despre râs trebuie vorbit serios, cu jocul nu-i de joacă, cine nu filosofează tot filosofează.
Tot aşa: incomunicabilitatea trebuie să fie comunicabilă.
Şi: cum vorbeşti despre neputinţa vorbelor de a spune?
Şi: dacă tăcerea este imperativ ori stare dorită, cu ce îndreptăţire vei vorbi despre faptul că trebuie să vorbim?
...Dar nevoia sau măcar nostalgia tăcerii se poate naşte şi ca reacţie la frivolitatea cu care un gând grav este preluat şi împins în zona paradoxului de larg consum.
Întristătoare, uşurinţa cu care un aforism se lasă rostit, modulat, îngânat, comercializat.
Din sfera esteticului, kitschul se prelinge în toate direcţiile. Există un kitsch moral. Şi unul filosofic. Există o critică filosofică kitsch.. Aceea, bunăoară, care s-ar preleva de aforismul lui Wittgenstein:
„Despre ceea ce nu putem vorbi trebuie să tacem.” , spre a divulga cu uşurinţă despre contrazicerea în care cade filosoful care spune: "trebuie să tăcem".
Cum să vorbesc despre tăcere?
Te poţi referi la ea ca la atâtea alte lucruri, printre atâtea alte lucruri.
Vorbind, o poţi dizloca, disipa; şi atunci vorbeşti despre o absenţă.
Spusa ta, performanţă negativă, anulează intenţia care a srat - cât de genuin? - la obârşia spusei tale.
"Arta convoacă însă tăcerea."
"Există şi modalităţi filosofice de convocare a tăcerii."
Nu stă la îndemâna tuturor a vorbi despre convocarea tăcerii.
Altceva decât un comentariu la aforismul lui Wittgenstein se simte îndeobşte îndemnat să facă oricine a simţit puterea lui şi, fără a fi convocat el însuşi tăcerea, se va fi aflat prin preajmă, încălcându-i spaţiul cu nostalgia unei împământeniri. Misiune condamnată la eşec, demnă de tentat! Căzând în lotul altuia, mai vrednic.
Să ne mărginim deci a repeta: vorba lui Wittgenstein îşi capătă întreaga forţă numai pentru cel ce a parcurs întregul drum către ea. Acest drum este "Tractatus logico-philosophicus" în integralitatea lui.
Aforismul 7 este culminaţia îndelung pregătită a unei gigantice dezvoltări contrapunctice. Wittgenstein a pus în joc o "Artă conceptuală a fugii"; temele ei sunt Eul şi lumea, limbajul şi logica, eticul şi misticul.
Pe scara aforismelor ce rămâne suspendată, odată cu aforismul 7, în gol, fiecare treaptă constituie locul unei opriri.
O perpetuă curmare a continuităţii face efectivă obligativitatea popasului.
Scara discursului trebuie escaladată treaptă cu treaptă.
Numai acest efort dirijat se ridică la un aforism care şi-a depăşit condiţia: iluminează, pentru că a fost laborios preparat, ţâşneşte spontan.
Tractatus dă impresia unui corpus de fragmente conservate ca printr-un miracol după ce discursul originar în întregul lui s-a pierdut.
Tractatus nu înaintează liniar, ci sistematic. Structura lui arborescentă impune însă nu numai opriri ci şi reveniri, recursuri, parcurgerea repetată a unor porţiuni.
Trebuiesă tăcem? Dar despre ce? Sau, mai curând, întru ce?
Parabola wittgensteiniană a tăcerii cuprinde relaţia dintre structurile logice ale limbajului şi realităţi.
Limbajul nu creează lumea, aşa cum văzul nu creează văzutul; dar limbajul este exasperant de solitar cu lumea cu structurile sale logice.
Ochiul este corelativ la propriul său câmp vizual.
Structura limbajului este structura lumii; aşa se face că şi limitele lor coincid, fiind totodată inexprimabile. Căci ele sunt cadrul înăuntrul căruia se consumă totul.
Limbajul nu poate vorbi despre sinele lui logic; există aşadar ceva inexplicabil.
Oglinda oglindeşte, dar nu-şi oglindeşte în aceeaşi manieră propria-i oglindire;
ochiul nu se poate lua pe sine însuşi ca obiect al văzului.
Invizibilitatea ochiului pentru sine însuşi, neoglindirea lui nu sunt suprimate de vreo instanţă mijlocitoare.
Nu încape a doua oglindă care, faşă în faţă cu prima, să nu instituie o amfiladă steril infinită de imagini.
Că ochiul tău se cunoaşte pe el însuşi oglindindu-se în ochiul altuia şi oglindindu-l la rându-i - cum ştia deja Platon - că între Eu şi lumea acelui Eu încape mijlocirea lui Tu - lumea unuia populându-se astfel de Euri care sunt corelative propriilor lor lumi.
"Ceea ce nu poate fi spus se arată însă de la sine."
În această cununare a inexprimabilităţii cu de-la -sine -exprimarea rezidă originalitatea punctului de vedere wittgensteinian.
"Priviţi până veţi vedea": poate că aproftegma atribuită lui Brâncuşi vrea să spună ceva din acelaşi ordin, sau, mai exact, vrea să impună o plasare analogă a celui ce trebuie să înţeleagă intuind.
Folosirea pe care noi, oamenii, o dăm aforismelor, maximelor şi apoftegmelor este de ordinul intrării în varii contexte; în utilizarea lor profană, propoziţiile preluate sunt Jokers Jokers în partida de cărţi mai mult sau mai puţin rutinieră a comunicării; ele ţin un loc sau altul într-un discurs cu goluri, atenuiază efortul prezenţei.
Wittgenstein nu şi-a propus să recupereze fiinţa limbajului ci esenţa lui ascunsă: el nu vorbeşte limbajul fiinţei ci pe cel al esenţei logice a lumii.
Recuzarea vorbirii înseamnă recuzarea vorbirii despre limite. Aforismul 7 exhortă a veni în întâmpinarea tăcerii ultime a limbajului şi lumii cu propria-ne tăcere.
"Ceea ce nu poate fi spus nu este ascunsul pur şi simplu ci inexplicabilul care dă de înţeles."
"Stăpânul ce-şi are oracolul la Delphi nici nu vorbeşte nici nu ascunde ci dă de înţeles." (Heraclit)
În raport cu vorbirea performativă tăcerea este acţiune prin non-acţiune.
Abţinerea de la exprimare este gradul infinit al exprimării.
Desigur, într-o lume în condiţia reconstrucţiei perpetue, este loc şi pentru acţiunea lingvistică şi translingvistică directă: "Despre ceea ce nu putem tăcea trebuie să vorbim" (Orin Studince)
(Secolul 20, nr 251-252)
Tractatus logico-philosophicus - Ludwig Wittgenstein
Lumea este tot ce are loc.
Lumea este totalitatea faptelor nu a obiectelor.
Lumea se divide în fapte.
Ceea ce are loc, faptul, constituie existenţa stărilor de lucruri.
Starea de lucruri este o combinaţie de obiecte (lucruri, entităţi).
Dacă cunosc obiectul, atunci cunosc de asemenea toate posibilităţile apariţiei sale în stări
de lucruri.
O pată vizibilă nu trebuie să fie neapărat roşie, dar o culoare ea trebuie să aibă; ea este,
ca să spunem aşa, de spaţiul culorilor. Sunetul trebuie să aibă o înălţime, obiectul simţului
tactil o tărie şi aşa mai departe.
Obiectul este simplu.
Imaginea este un model al realităţii.
Imaginea este un fapt.
Imaginea poate reprezenta orice realitate a cărei formă o are.
Orice imagine este în acelaşi timp o imagine logică. (Dimpotrivă, nu orice imagine este de exemplu spaţială.)
Imaginea logică poate să reprezinte lumea.
Numai din imagine nu putem şti dacă este adevărată sau falsă.
Imaginea logică a faptelor este gândirea.
Totalitatea gândurilor adevărate sunt o imagine a lumii.
Ceea ce poate fi gândit este şi posibil.
Nu putem gândi nimic nelogic, căci altfel ar trebui să gândim logic.
Se spune că Dumnezeu poate crea totul, dar nimic care să fie contrar legilor logice. - De fapt,
nici n-am putea să spunem cum arată o lume "ilogică".
Un gând ar fi corect a priori, dacă adevărul lui ar fi condiţionat de propria lui posibilitate.
Semnul prin care exprimăm gândul îl numesc semn propoziţional.
Semnul propoziţional este un fapt.
Propoziţia este articulară.
Etica este transcedentală.
Etica este inexplicabilă.
(Etica şi estetica sunt una)
Lumea omului fericit este diferită de cea a omului nefericit.
Aşa cum şi în cazul morţii lumea nu se schimbă, ci se termină.
Moartea nu este un eveniment al vieţii. Moartea nu se trăieşte.
Dacă prin eternitate nu se înţelege durată nesfârşită, ci intemporalitate, trăieşte etern cel ce
trăieşte în prezent.
Dacă în genere se poate pune o întrebare, atunci se poate şi răspunde la ea.
Scepticismul nu este irefutabil, ci este evident absurd, dacă vrea să se îndoiască acolo unde
nu ne putem întreba.
Rezolvarea problemei vieţii înseamnă dispariţia acestei probleme.
Metoda corectă a filosofiei ar fi propriu-zis aceasta:
a nu spune nimic, în afară de ceea ce poate fi spus.
Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.
Din Tractatus logico-philosophicus - Ludwig Wittgenstein, (Secolul 20, nr 251-252)
Lumea este tot ce are loc.
Lumea este totalitatea faptelor nu a obiectelor.
Lumea se divide în fapte.
Ceea ce are loc, faptul, constituie existenţa stărilor de lucruri.
Starea de lucruri este o combinaţie de obiecte (lucruri, entităţi).
Dacă cunosc obiectul, atunci cunosc de asemenea toate posibilităţile apariţiei sale în stări
de lucruri.
O pată vizibilă nu trebuie să fie neapărat roşie, dar o culoare ea trebuie să aibă; ea este,
ca să spunem aşa, de spaţiul culorilor. Sunetul trebuie să aibă o înălţime, obiectul simţului
tactil o tărie şi aşa mai departe.
Obiectul este simplu.
Imaginea este un model al realităţii.
Imaginea este un fapt.
Imaginea poate reprezenta orice realitate a cărei formă o are.
Orice imagine este în acelaşi timp o imagine logică. (Dimpotrivă, nu orice imagine este de exemplu spaţială.)
Imaginea logică poate să reprezinte lumea.
Numai din imagine nu putem şti dacă este adevărată sau falsă.
Imaginea logică a faptelor este gândirea.
Totalitatea gândurilor adevărate sunt o imagine a lumii.
Ceea ce poate fi gândit este şi posibil.
Nu putem gândi nimic nelogic, căci altfel ar trebui să gândim logic.
Se spune că Dumnezeu poate crea totul, dar nimic care să fie contrar legilor logice. - De fapt,
nici n-am putea să spunem cum arată o lume "ilogică".
Un gând ar fi corect a priori, dacă adevărul lui ar fi condiţionat de propria lui posibilitate.
Semnul prin care exprimăm gândul îl numesc semn propoziţional.
Semnul propoziţional este un fapt.
Propoziţia este articulară.
Etica este transcedentală.
Etica este inexplicabilă.
(Etica şi estetica sunt una)
Lumea omului fericit este diferită de cea a omului nefericit.
Aşa cum şi în cazul morţii lumea nu se schimbă, ci se termină.
Moartea nu este un eveniment al vieţii. Moartea nu se trăieşte.
Dacă prin eternitate nu se înţelege durată nesfârşită, ci intemporalitate, trăieşte etern cel ce
trăieşte în prezent.
Dacă în genere se poate pune o întrebare, atunci se poate şi răspunde la ea.
Scepticismul nu este irefutabil, ci este evident absurd, dacă vrea să se îndoiască acolo unde
nu ne putem întreba.
Rezolvarea problemei vieţii înseamnă dispariţia acestei probleme.
Metoda corectă a filosofiei ar fi propriu-zis aceasta:
a nu spune nimic, în afară de ceea ce poate fi spus.
Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.
Din Tractatus logico-philosophicus - Ludwig Wittgenstein, (Secolul 20, nr 251-252)
Foto Internet
„Ceea ce nu poate fi spus se arată de la sine” („Priviţi până veţi vedea.”- Constantin Brâncuşi)
RăspundețiȘtergere