Pasărea de la fereastră

Ea, pasărea din zare,

Stătea la fereastra cea mare. 

Privindu-mă cu mirare.

Eu, o priveam cu emoţii

Încet ─ fără să-o sperii.

Ea, parcă mă întrebă:

Ce mai faci dragă?

Eu, i-am  răspuns din gândiri,

Dar şi din priviri:

„Sunt foarte bine, 

Mi-era dor de tine!”.

Apoi, am prins-o într-o fotografie.

Să ţi-o arăt, mâine, şi ţie.

Pasărea nu s-a speriat.

Deci, nu a zburat.

A continuat a mă privi,  

Ca şi cum, ar fi trebuit,

Gândurile să ne fi citit.

A continuat  

Stingheră a mă privi.

Apoi, mi-a ciripit uşor, cu dor:

„Sunt un mesager al soarelui,

Am poposit pe marginea pragului,

Să-ţi dezmierd într-o clipă,

Cu-a ochiului aripă,

Pleoapele ochilor tăi,

Căci ştiu ce le-au făcut oamenii răi!”

Apoi, uşor, pasărea cu dorul

şi-a luat iar zborul.

Angela Ciuraru, 12.05.2016