Poezii de iarnă

Anul nou și cartea

Este iarnă, zăpadă, şi ger.

Cu-n ceai ferbinte,

Dar, fără cuvinte,

Stau singură-n în casă,

Cu o carte în faţă,

Citesc pagini şi rânduri,

Şi-mi caut prin gânduri.

Totul se pare

Nu-i o mirare,

Totul e nou, şi e firesc.

E un An nou, îmi amintesc

de prima zi, de primul ger,

prima zăpadă şi-un clopoţel.

Cu primii fulgi, gata să cadă,

Încerc o carte, fără tăgadă,

Deschid prima filă, să o citesc

Cum se numeşte, e nefiresc

„Zăpezile de pe Kilimanjaro”

Scrisă, desigur, de Hemingway.

Într-o lume ce nu părea deloc rai.

Angela Ciuraru – 01.01.2015

În anotimpuri
În anotimpuri,
fără a vorbi de flori, 
de cer sau de păsări,
este ca şi cum ai pornit
spre răsărit, 
fără a privi la soare,
sau fără a privi şi mirosi o floare
sau să nu scrutezi azurul cel mare
sau să nu te bucuri de venirea lor ─
a păsărilor, 
să te faci că nu auzi cucul cântând
şi „V”-ul păsărilor călătorind.

În anotimpuri,
fără a desena ceva
o floare, o zare, o mare
este ca şi cum nu ai fost niciodată copil.
Să stai pe plajă cu inima goală
să n-o desenezi în nisip
imaginânduţi-o în fel şi chip
sau să nu-ţi faci cercuri pe obraz
în culori de soare, oranj
să nu urci la munte-o potecuţă
desenând apoi o căsuţă...
este ca şi cum nu ai deschis o uşă,
a verii, culoare jucăuşă.

În anotimpuri
fără a prinde din zbor
o frunză căzută-n pridvor
este ca şi cum nu ai ştiut 
de la început
că timpul trece în culori,
că toamna desenează nori,
că soarele e mai domol,
cocorii îşi caută zbor spre casele lor,
vacanţele se vor sfârşi
copii şi adulţi ─ cu toţii vor şti,
culorile toamnei a iubi.

În anotimpuri
fără a inocula culoarea de nea
pe coala hârtiei, albă şi ea
este ca şi cum nu ai îngeţat pe derdeluş
la săniuş
sau este ca şi cum moşul nu a venit,
pe nimeni nu a păcălit,
este ca şi cum nu ai şti
că anul s-o sfârşi.
Desenează-mi în culori
cele patru zări!

Angela Ciuraru 07.09.2016

Brazii din faţa casei părinteşti

Am copilărit, cu fraţii mei, în zona de câmpie

Acolo, ca să crească, brazii n-au condiţii, nu coboară,

Deşi erau doriţi de mamă, să stea şi-n bătătură

Cu-a lor cetină măreaţă, să ne ocrotească întru veşnicie.

Dorinţa mamei, tristă, era neînplinită

Până-ntr-o zi, când tata, aduse din pădure

Doi pui de brazi şi o tufă de mure

Aşa, inima mamei, nu mai fu cătrănită.

În faţa case noastre, copacilor, doi fraţi

Un loc li s-a săpat, apoi au fost plantaţi

Iar noi, copiii, ce mult ne-am bucurat...

Treptat, am observat, cum ei s-au adaptat.

În vârf, ei tot creşteau, tinzând spre cer

Doriţi de fraţii lor, de munţi şi de zăpezi

Crescând, ei casa-au depăşit, de vârful nu le vezi

Doar ramurile mari, de jos, albastru nu mai cer.

Curând în cetina lor verde, vrăbiile şi-au făcut casă

Cu triluri vesele ne răsfăţau şi ne-ncântau

Iar de copiii, prin curte, cu zgomot se jucau

Un stol de păsări, iute, zburau din cetina cea deasă.

Atunci, când mama a îmbătrânit şi a murit

Nici brazii-fraţi nu-au mai trăit, au putrezit

Ei, brazii goi, privind la noi, de mama ne-aminteau

Cu sufletul pustiu, rănit ─ copii şi brazi, cu toţii o plângeau.

Iar într-o zi, acasă, cei patru fraţi de-am revenit

Pe brazii falnici, nici unul, nu i-am mai găsit.

Angela Ciuraru 12.12.2016

Flori sub zăpadă

Am fost frumoase o vară,

Ne-am îmbrăcat în zăpadă,

Mici petale colorate

Încă ne-ngheţate,

Se fălesc pe-afară

Încercând, fără izbândă...

Să mai râdă!

Florile ce-s sub zăpadă,

De pe ramul cel stingher,

Stau zburlite şi-au să  cadă,

În melancolia caldă, dar... cu ger.

Unde pleacă în iarnă florile ?

Ele, în suflet cald se-ascund 

Acolo-i un loc profund.

Pentu flori de dor şi gând!

Iară ea, alba zăpadă,

De sămânţă se-ngrijeşte

Sub o plapumă să şadă

Până germeni îi mijeşte.

Angela Ciuraru, 04.12.2016