O vacanță la Târgu Neamț

(Amintire din copilărie)

   Aş îndrăzni să încep prin a scrie despre unele lucruri, aparent simple, am să scriu, mici povestioare sau poate chiar amintiri din copilărie, fără  ca acestea să prezinte o importanţă mare pentru alţii, dar  pentru mine şi poate că pentru copiii mei,da.

   De când mă ştiu a fi mamă, sau prietenă cu diverşi copii, mi-aduc aminte cum le spuneam, în glumă desigur, că sunt neam cu Ion Creangă. Asta, deoarece fiind născută şi crescută în apropierea locului în care s-a născut marele povestitor, în judeţul Neamţ, nu departe de Humuleşti.

   Am păstrat așadar un accent neaoş, moldovenesc.  Atunci când mă aflu în situaţia de a vorbi, numai ce deschid gura, că şi aud pe cineva întrebându-mă dacă sunt moldoveancă. Cum aş putea să neg acest lucru?

   Am plecat din casa părintească de prin anii 70, trăind până astăzi pe meleaguri dobrogene. Încă nu m-am dezobișnuit de a vorbi în dulcele grai moldovenesc.

   În plus cred că, am moștenit un oarece talent în a povesti, doar de la părinţii mei.
   Cât despre bunici, nu pot spune prea multe, din păcate. Am cunoscut doar doi dintre ei, şi pe aceştia foarte puţin. 

   Nu pot uita că am copilărit o vară în orășelul din apropierea Humuleştilor,  la Tărgu Neamţ, la o bună prietenă a mamei mele, medic, şi care înfiase un bebeluş, pe când stătea în gazdă, la noi acasă. Mă luase la ea, pe când aveam vreo şase- şapte ani, chipurile să am grijă de cel mic, atât cât dânsa lipsea. Numai că, mai mult avea ea grijă ea de mine decât eu de copil.

   Deşi eram destul de mică, nu am uitat clipele petrecute în locurile acelea încărcate de basm dar şi de istorie. Ce preocupări puteam să am eu la anii respectivi? Nu puteam decât să mă joc sau să mă plimb prin împrejurimi.

   În acest răstimp îmi făcusem o prietenă un pic mai mare decât mine. Ea venise de prin București, fiind mai emancipată şi mai destupată la minte decât mine. Locuiam acum la bunicii ei din Târgu Neamţ, foarte aproape de Cetatea Neamţului. Bunicul ei, un chiabur înstărit, era bolnav. Nu aveam voie să-l supărăm. Dar noi, nu ne puteam abține să nu facem năybâtii, gălăgie sau altele de genul acesta.. Toate năzbâtiile noastre îl înfuriau rău de tot.

Atunci, trebuia să ne ascundem de îndată undeva ca să nu ne chelfănească. Şi, aveam mai multe variante: să ne ascundem sub o ladă mare, din lemn, din mijlocul curţii, toţi trei copiii; să fugim în livadă, trăgând şi închizând poarta după noi sau să o luăm la fugă pe uliţa din faţa casei, fără ca bătrânul să ne mai poată ajunge.

   Pe când bunica-gazdă sau doctorița, erau acasă, hoinăream cu prietena mea cât era ziua de lungă.

Şi, mi-aduc aminte cât am fost de impresionată vizitând Cetatea Neamţului care pe atunci nu era restaurată. Apoi ne plimbam prin târg, trecând prin faţa casei în care a locuit Veronica Micle.

   Dar drumul prin pădure, pe care ades îl făceam singure, spre cetate, la urcare şi apoi la coborâre era o adevărată aventură pentru noi copiii. Când ajungeam acasă, sleite de foame, ne aştepta  în poartă gazda cu o suită de întrebări si ameninţări. Despre acestea toate, noi uitam de îndată ce ne aşezam la masă.

   De multe ori trebuia să merg să cumpăr pâine de undeva din Humuleşti. Pe când mergeam acolo treceam şi peste un pod de unde puteam să văd cursul apei cunoscut mai târziu din poveștile lui Creangă. Aşa că stăteam şi admiram pe "Ozana cea frumos curgătoare" fără să-mi dau seama de trecerea timpului. Când ajungeam acasă cu pâinea făcută pe vatră şi din care eu înfulecam câteva bucăţi, eram supusă tirului de întrebări chinuitoare de mă făceam şi mai mică decât eram.

   Din păcate, vara trecu şi veni timpul să mă întorc la ai mei. Drept răsplată pentru ceea ce făcusem, am primit cadou o rochiţică roşie cu floricele. Parcă o văd şi acum. Eram tare mândră aşa, îmbrăcată cu ea. Am mers la autobuzul care avea să mă ducă la Roman, cu bucuria unei veri petrecută departe de casă dar şi cu regretul că vacanţa se terminase.

Angela Ciuraru, 3 decembrie 2016

Foto: Cetatea Neamţului (sursa fb)

Cetatea Neamţ -Tîrgu Neamţ