duminică, 16 iulie 2017

Magii

Magic este Soarele
Lumina-i cu razele
Dragostea dulce din zori
Sau apusul printre nori.

Magice sunt florile
Ca şi sărutările
Magia parfumului
Din petala firului.

Magic este omul
Cum este şi pomul
Ramuri ce creează
Minuni cât durează.

Magic este cerul
Magic şi misterul
Ce ascunde-n stele
Dorurile mele.

Magică e Luna
Ce-ascunde furtuna
Magic este somnul
Ce transformă omul.

Magic e Pământul
Apele şi lutul
Magică e viaţa
Zilnic dimineaţa.

Magic e copilul
Însemnând divinul
Magică-i copilăria
Miraju-i şi bucuria.

Magic este gândul
Dacă-i bun ca vântul
Când îţi duce vestea
Cu toată povestea.

 Angela Ciuraru,14 iulie 2017


 "O seară când Soarele şi Luna şi-au dat întâlnire pe cer... Ce mister!"

"Un pom şi un om. Între ele e un... Domn!"
 Imagine din Bucureşti.

Curcubeul

Peste cer și peste zare,
A fost ieri, o zarvă mare.
Căci spectacolul făcut,
A fost numai început.

Vântul, norii și-apoi ploaia,
Forțele și-au adunat,
Şi-au făcut puţin de cap,
Soarele au provocat,
După nori l-au alungat.

Peste cer și peste zare,
Mai era încă rumoare.
Norii se tot învârteau,
Stropi de ploaie mai cădeau.

Soarele părea răzleț,
Dar s-a dovedit isteţ.
Toată zarva ─ în zadar,
Soarele străluce iar!
Razele lui au străpuns,
Pătura de nori s-a dus.

Peste  cerul degajat,
Chiar de-odată, s-a format,
Mai fălos ca niciodat,
Curcubeul lat, dublat.

Împăratul zeu vărgat,
Peste cer s-a aşezat,
Rocvaiv și-a etalat,
Mândru-n zare arătat.

Au fost nori, a fost și soare,
Ca-ntr-o zi de sărbătoare,
Curcubeul am privit,
Peste cer pân la zenit.

Pe când ploaia se oprea,
El din cer mă tot ochea.
Ca un cerc pe jumătate,
Dădea lumii minunate ─
Culori calde-apropiate.

Angela Ciuraru, 16 iulie 2017

"Curcubeu pe cerul meu" - la Tulcea pe 15 iulie 2017

luni, 10 iulie 2017

Luna

Aseară, a fost pe cer o  lună mare şi plină.
M-am apropiat de fereastră, privind-o senină.
Cerul era încărcat de mister, având un decor,  
Cu prea multe ispite de dragoste, de dor.

Câţiva nori încercau, parcă anume,
Să-i sugrume farmecele şi ispitele Lunii,
Acoperindu-i faţa cu falii zimţate şi linii.
Dar Luna maiestuoasă, domina cerul sigură pe ea,
Alergând înspre cineva care de mult o dorea.

Luna, neglijând vădit norii dungaţi,
Ce păreau tot mai mult agitaţi. Norii se întrebau miraţi:
-Unde Luna s-a grăbit,
De la noi nu s-a oprit?

Aseară, obosită, m-am aşezat culcată în pat.
Dar ea, mă lumina şi mă tot îmboldea.
Privea direct către fereastra mea.
Perdeaua fiind trasă, se uita la mine-n casă.

Dar Luna nu prea înţelegea, 
De ce, eu, nu mă mai uitam la ea.
Nu pricepea de ce era atât de util,
Să ne despărţim aşa, în mod tiptil. 

Am tot privit Luna vicleană,
Până când ochii mei, au pus genă pe geană.
Gândindu-mă  la ce Lună aveam să mai alin,
În serile cu cer senin şi Lună din plin.

Cu ochii închişi, visam, socoteam,
Cum într-o seară tristă plângeam.
Atunci, iar spre Lună mă uitam şi gândeam,
Cum cu un ochi eu râdeam şi cu altul plângeam. 
Atunci când  Luna i-a indus cândva,
O mare bucurie, dar şi o tristeţe grea.

 Angela Ciuraru, 8 iunie 2017

"O seară târzie pe Dunăre"

duminică, 9 iulie 2017

Altar cu flori de soc

În pădure - un altar.
Plantele de soc, mai rar,
Se aşează-n semilună,
Cătând soare, să le spună:

Flori de soc,
Frumoase foc,
Dalbe, suple, parfumate,
Şi cu ochi de nestemate,

Ştiu că mă iubiţi voi, toate,
Şi, mai ştiu că numai una
Mă iubeşte ca şi Luna.
Dar umblaţi cu vrăji la mine,

Cu parfum în flori divine.
Pot eu oare să vă joc,
În altar cu flori de soc
Chiar pe toate, dintr-un foc? 

Angela Ciuraru, 24 iunie 2017 


Flori de soc din Pădurea Telița, Tulcea 

Zi cu soare

Printre ramurile verzi,
Imposibil să nu-l vezi.
Te piteşti la umbra deasă,
Soarele, ţine să iasă.

La amiază de-l priveşti,
Imediat te dumireşti.
Dogoreşte a ta faţă,
Supărat, ─ nu te răsfaţă.

Vine seara, ーe-obosit,
Cât a stat pe cer ţintit.
El coboară colo-n vale,
După orizont, agale.

Angela Ciuraru, 23 iunie 2017


Pădurea Telița, Tulcea


sâmbătă, 8 iulie 2017

Firicel de levănţică

Firicel de levănţică,
Ochii mei pe tine-mi pică.
La culoare mă tot uit,
De parfum nu pot să uit.

De pe-un câmp pictat în mov,
Am dus dorul în alcov.
Să primească-a sa culoare,
Pe când sufletul mă doare.

Am să  iau un bucheţel,
Chiar sub pernă să-l aşez,
Să-l păstrez şi să visez
Cum de dor eu mor niţel!

AC. 17 iunie 2017





Foto Angela Ciuraru

Sânzienele

   Este numele unei sărbători importante la români, care marchează solstiţiul de vară
(24 iunie) şi care a derivat, după cum explică mulţi cărturari români, din latinescul
„Sanctae Dianae”.

La toate popoarele neolatine, zeiţa Diana a fost asociată misterelor. În spaţiul românesc alta este semnificaţia acestei zeităţi: «Este foarte probabil ca  Diana să fi înlocuit numele local al unei zeiţe autohtone geto-trace. Numele zeiţei a devenit  „zâna” în româneşte (dziana). În plus „zănatic” , un alt cuvânt derivat de la aceeaşi rădăcină, înseamnă „zăpăcit”, cu minţile aiurea, nebun, adică „luat” , răpit de Diana sau de zâne.»

Zânelor nemiloase nu este indicat să li se rostească numele; sunt numite „Sfintele”, „Ocrotitoarele”, „Rusaliile” sau „Ielele” şi «au aparenţa unor tinere atrăgătoare, fascinante. Îmbrăcate în alb. Cu sânii goi, ele nu se văd ziua. Înaripate ele zboară prin văzduh mai ales noaptea. Dar le place să cânte şi să joace şi, acolo unde au jucat, iarba este roşie ca focul. Ele îi îmbolnăvesc pe cei care încalcă anumite interdicţii şi aceste boli nu pot fi vindecate decât de căluşari.» (Mircea Eliade)

Sânzienele sunt zâne mai degrabă binevoitoare.
«Dintre sărbătorile populare, cunoscută mai mult este sărbătoarea florală şi câmpenească a sânzienelor, care reprezintă mai ales o festivitate generală a zânelor bune, ca zâne agreste şi silvestre.» (R. Vulcănescu)

Fiind o sărbătoare a solstiţiului de vară, ea conţine o serie de ritualuri ale coborârii, de alungare a soarelui şi chemare a lunii; flăcăii aprind făclii şi le rostesc de la răsărit către apus, spunând:


„du-te soare, vino lună
Sânzienele îmbună.”

În multe credinţe europene, solstiţiul de vară este socotit o poartă ce deschide drum de coborâre în întuneric; în simbolismul pitagoreic, solstiţiul de iarnă este poarta zeilor, pe când cel de vară reprezintă o ieşire destinată oamenilor.

Conform credinţelor româneşti, în noaptea de Sânziene se deschide cerul, iar omul are acces la cunoaşterea întregii Firi.

Sânzienele ocrotesc iubirea, favorizând nunta şi, prin aceste atribute, ele devin un simbol al armoniei universale.
("Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade" de Doina Ruşti)

Ianus- paznicul porţii solstiţale

SÂNZIENE

(Folclor românesc)
Du-te, Soare, vino, Lună
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea - floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să le adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie,
Floare pentru cununie,
Babele să le rostească,
Până-n toamnă să nuntească

Du-te, Lună, vino, Soare,

Că tragem la-nsurătoare,
Cununile neursite,
Zac sub hornuri azvârlite.

De sânziene
Galbene sunt florile,
Galbene-s şi iile,
Sânzienele-s la fel.
Numai dorul e altfel.


Vara asta, am s-adun,
Floarea toată din câtun,
Numai galbenă să fie,
Să ţi-o dăruiesc chiar ţie.


Floare galbenă, cu drag,
Bucuria, stea în prag.
Galbenă mi-e-mbrăţişarea,
Mai frumoasă decât floarea!

Angela Ciuraru, 24 iunie 2017






Foto Angela Ciuraru

Vara

(Poezie pentru copii)

Ieşi soare din închisoare,
Că ţi-oi da cercei de floare,
Şi ţi-oi pune la urechi,
Flori de tei, două perechi!

Când eram mai mititei,
Flori de tei puneam cercei.
La păpuşă rochiţică,
Din perdea tăiam, mămică!

Crengi de tei noi curăţam,
Floricelele rupeam.
Porţia de ne făceam,
La joacă, iute-o zbughiam!

Angela Ciuraru, 20 iunie 2017

Ce este sărutul?

Ce este un sărut 
Din senin apărut?

Sărutu-i ca o rază de soare,

Pe obrazul ce doare.

E o mirare prea dulce, 

Când dorul ți-aduce.

Sărutul e-un foc arzător. 

Dat uneori mult prea ușor.

Sărutul e-o rază de lumină, 

Pecete senină pe o inimă plină.

Sărutul e dor, e speranţă, 

Este multă ardoare de viaţă.

Angela Ciuraru, 6 iunie 201






O poveste ce ne privește

   Într-o zi de sfântul Vasile, prin anul 1980, am fost invitată, acasă la un elev, căruia îi eram dirigintă, cu ocazia zilei lui onomastice. Eram într-o relaţie de amiciţie bună, chiar mai bună decât cu restul copiilor din calsa a IX-a. Aveam şi motive, era cel mai bun din clasă, la învăţătură. Era şi un copil cu un chip plăcut, era cuminte şi cu bun simţ. Am acceptat invitaţia. Şi, pentru că era imediat după revelion, şi nu prea aveam ocupaţie, mi-am luat soţul şi am plecat în vizită.
   Povestea este legată, de fapt, de cadoul pe care i l-am  pregătit. Am umblat prin toate librăriile din oraş, cu gândul să-i aleg o carte utilă pentru şcoală şi viaţă. Cum mie îmi plăcea din totdeauna Eminescu, am socotit că şi lui o să-i placă. Deşi nu aveam un buget prea mare, am făcut totuşi un efort şi am achiziţionat cartea care mi-a plăcut, chiar dacă avea un preţ destul de măricel pentru acele timpuri. În sfârşit, am ajuns la familia copilului, formată din mama, tata, bunica şi Daniel, ne-am aşezat la masa frumos pregătită, oferindu-i, mai înainte de toate, cadoul însoţit de urările şi îmbrăţişările cuvenite.
   Aşa cum era firesc, Daniel a desfăcut cadoul de faţă cu toată lumea. Nu mică mi-a fost mirarea când am observat dezamăgirea de pe chipul copilului.  Însă, nici eu nu am rămas altfel. Am suferit, şi încă mai sufăr şi acum, pe motiv că bucuria unei cărţi, a unui poet atât de măreţ, nu i-a stârnit nici un fel de emoţie. Mai cred şi acum, că dacă i-aş fi adus cadou o jucărie sau o pereche de cărţi de joc, sau mai ştiu eu ce, o pereche de indispensabili (asta pentru că era iarnă), ar fi apreciat mult mai mult.
   Cât despre mine, când eram de vârsta adolescentului respectiv, luam pe furiş cărţi din biblioteca surorii mele ca să le citesc şi să mă inspir în compunerile mele şcolare, iar mai apoi în scurtele epistole de dragoste. Sora mea ţinea foarte mult la cărţile ei procuratate cu mare greutate. Fiindu-i frică să nu i le "jumulesc" prin curte, pe unde le mai abandonam şi eu pentru joacă. Mi-aduc aminte,  că atunci când îmi dădea cu rugăminţi câte o carte să o citesc, o învelea mai întâi în ziar.
   De atunci ori de câte ori vine vorba de M. Eminescu îmi aduc  aminte cu tristeţe de întâmplare.
Eu, sper totuşi că nimeni nu-l poate neglija sau uita pe Eminescu.

   Am scris asta astăzi 15 iunie 2017 , anul când se împlinesc 167 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, cel care a dat graiului românesc un farmec de netăgăduit.

Angela Ciuraru, 8 august 2017
Coșaj Mihai Eminerscu




Foto Angela Ciuraru "Cărți și Flori  de tei"