Sânzienele

   Este numele unei sărbători importante la români, care marchează solstiţiul de vară

(24 iunie) şi care a derivat, după cum explică mulţi cărturari români, din latinescul

„Sanctae Dianae”.

La toate popoarele neolatine, zeiţa Diana a fost asociată misterelor. În spaţiul românesc alta este semnificaţia acestei zeităţi: «Este foarte probabil ca  Diana să fi înlocuit numele local al unei zeiţe autohtone geto-trace. Numele zeiţei a devenit  „zâna” în româneşte (dziana). În plus „zănatic” , un alt cuvânt derivat de la aceeaşi rădăcină, înseamnă „zăpăcit”, cu minţile aiurea, nebun, adică „luat” , răpit de Diana sau de zâne.»

Zânelor nemiloase nu este indicat să li se rostească numele; sunt numite „Sfintele”, „Ocrotitoarele”, „Rusaliile” sau „Ielele” şi «au aparenţa unor tinere atrăgătoare, fascinante. Îmbrăcate în alb. Cu sânii goi, ele nu se văd ziua. Înaripate ele zboară prin văzduh mai ales noaptea. Dar le place să cânte şi să joace şi, acolo unde au jucat, iarba este roşie ca focul. Ele îi îmbolnăvesc pe cei care încalcă anumite interdicţii şi aceste boli nu pot fi vindecate decât de căluşari.» (Mircea Eliade)

Sânzienele sunt zâne mai degrabă binevoitoare.

«Dintre sărbătorile populare, cunoscută mai mult este sărbătoarea florală şi câmpenească a sânzienelor, care reprezintă mai ales o festivitate generală a zânelor bune, ca zâne agreste şi silvestre.» (R. Vulcănescu)

Fiind o sărbătoare a solstiţiului de vară, ea conţine o serie de ritualuri ale coborârii, de alungare a soarelui şi chemare a lunii; flăcăii aprind făclii şi le rostesc de la răsărit către apus, spunând:

„du-te soare, vino lună

Sânzienele îmbună.”

În multe credinţe europene, solstiţiul de vară este socotit o poartă ce deschide drum de coborâre în întuneric; în simbolismul pitagoreic, solstiţiul de iarnă este poarta zeilor, pe când cel de vară reprezintă o ieşire destinată oamenilor.

Conform credinţelor româneşti, în noaptea de Sânziene se deschide cerul, iar omul are acces la cunoaşterea întregii Firi.

Sânzienele ocrotesc iubirea, favorizând nunta şi, prin aceste atribute, ele devin un simbol al armoniei universale.

("Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade" de Doina Ruşti)

Ianus- paznicul porţii solstiţale

SÂNZIENE
(Folclor românesc)
Du-te, Soare, vino, Lună
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea - floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să le adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie,
Floare pentru cununie,
Babele să le rostească,
Până-n toamnă să nuntească

Du-te, Lună, vino, Soare,
Că tragem la-nsurătoare,
Cununile neursite,
Zac sub hornuri azvârlite.

De sânziene

Galbene sunt florile,

Galbene-s şi iile,
Sânzienele-s la fel.

Numai dorul e altfel.

Vara asta, am s-adun,
Floarea toată din câtun,
Numai galbenă să fie,

Să ţi-o dăruiesc chiar ţie.

Floare galbenă, cu drag,
Bucuria, stea în prag.
Galbenă mi-e-mbrăţişarea,
Mai frumoasă decât floarea!

Angela Ciuraru, 24 iunie 2017

Foto Angela Ciuraru