O poveste ce ne privește

   Într-o zi de sfântul Vasile, prin anul 1980, am fost invitată, acasă la un elev, căruia îi eram dirigintă, cu ocazia zilei lui onomastice. Eram într-o relaţie de amiciţie bună, chiar mai bună decât cu restul copiilor din calsa a IX-a. Aveam şi motive, era cel mai bun din clasă, la învăţătură. Era şi un copil cu un chip plăcut, era cuminte şi cu bun simţ. Am acceptat invitaţia. Şi, pentru că era imediat după revelion, şi nu prea aveam ocupaţie, mi-am luat soţul şi am plecat în vizită.

   Povestea este legată, de fapt, de cadoul pe care i l-am  pregătit. Am umblat prin toate librăriile din oraş, cu gândul să-i aleg o carte utilă pentru şcoală şi viaţă. Cum mie îmi plăcea din totdeauna Eminescu, am socotit că şi lui o să-i placă. Deşi nu aveam un buget prea mare, am făcut totuşi un efort şi am achiziţionat cartea care mi-a plăcut, chiar dacă avea un preţ destul de măricel pentru acele timpuri. În sfârşit, am ajuns la familia copilului, formată din mama, tata, bunica şi Daniel, ne-am aşezat la masa frumos pregătită, oferindu-i, mai înainte de toate, cadoul însoţit de urările şi îmbrăţişările cuvenite.

   Aşa cum era firesc, Daniel a desfăcut cadoul de faţă cu toată lumea. Nu mică mi-a fost mirarea când am observat dezamăgirea de pe chipul copilului.  Însă, nici eu nu am rămas altfel. Am suferit, şi încă mai sufăr şi acum, pe motiv că bucuria unei cărţi, a unui poet atât de măreţ, nu i-a stârnit nici un fel de emoţie. Mai cred şi acum, că dacă i-aş fi adus cadou o jucărie sau o pereche de cărţi de joc, sau mai ştiu eu ce, o pereche de indispensabili (asta pentru că era iarnă), ar fi apreciat mult mai mult.

   Cât despre mine, când eram de vârsta adolescentului respectiv, luam pe furiş cărţi din biblioteca surorii mele ca să le citesc şi să mă inspir în compunerile mele şcolare, iar mai apoi în scurtele epistole de dragoste. Sora mea ţinea foarte mult la cărţile ei procuratate cu mare greutate. Fiindu-i frică să nu i le "jumulesc" prin curte, pe unde le mai abandonam şi eu pentru joacă. Mi-aduc aminte,  că atunci când îmi dădea cu rugăminţi câte o carte să o citesc, o învelea mai întâi în ziar.

   De atunci ori de câte ori vine vorba de M. Eminescu îmi aduc  aminte cu tristeţe de întâmplare.
Eu, sper totuşi că nimeni nu-l poate neglija sau uita pe Eminescu.

   Am scris asta astăzi 15 iunie 2017 , anul când se împlinesc 167 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, cel care a dat graiului românesc un farmec de netăgăduit.

Angela Ciuraru, 8 august 2017

Coșaj Mihai Eminerscu

Foto Angela Ciuraru "Cărți și Flori  de tei"