luni, 17 septembrie 2018

Ramuri roșii

Pe un deal cu mărăcine
Roșul iese să se-nchine
Înșirat pe ramuri pline
Parcă, sare-n ochi la tine

Mândre, boabe pe ciorchine
Debordând de-a lor culoare
Se fălesc pândind la soare
Cine-i mai plin de candoare

Soarele, râde. se pare
Stârnind roșul peste zare
Ceru-i roșu-n asfințit
Ramurile s-au pripit

Doar când bruma va cădea
Ele-și vor vira culoarea
Iar roșul cel arzător
N-o mai fi pătrunzător.

Angela Ciuraru, 17 sept. 2018





miercuri, 12 septembrie 2018

Horă de băieți

 

 


 

HORĂ DE BĂIEȚI

de Tudor Arghezi

Într-o țară care-a fost
Era mare cel mai prost.
    Biba, ba-ba
    Li-ba, la-ba
Țara unde-i bun tutunul
Avea proști unul și unul.
    Bi-bo, bo-bi
    Ri-bo, ro-bi.
Cine-oleacă-avea de cap
Și-l punea după dulap.
    Hu-hu, bu-hu
    Bu-hu, hu-hu.
Pentru că omul cel mare
Se-alegea după picioare.
    I-ha, ba-ha
    Ba-ha, i-ha. 
Umblau solți prin norod
C-un carâmb și-un calapod.
    Lu-la, la-lu
    Vi-va, va-lu.
Și cinstirea ți se da
După talpă și pingea.
    Da-du, du-da
    Ga-gu, gu-da.
Dar deștepții fiind prea mulți
Au rămas pe drept desculți.
    I-ha, pa-pa
    Pa-pa, i-ha.
Am o minte, vai de mine,
Și mă face de rușine.
    Cio-ca, bo-ca
    Bo-ca, cio-ca.
Spune tu, pe ce-i cunoști
Dintre proști pe cei mai proști?
    Zu-ri, zu-ra
    Zu-ra, zu-ri.
După chică sau chelie?
După unghii sau simbrie?
    Pa-vu, ga-vu
    La-vu, la-vu.
Fiincă, vezi, mai-marele
Și-ascunde picioarele.
    Tra-la, la-la
    La-la, la-la.


 Foto: internet

Poezii pentru copii de Tudor Arghezi

GENERAȚII
de Tudor Arghezi


Împărăţia-i strânsă în patruzeci de care,
Ca patruzeci de hambare.
Bunici şi strănepoţi       
Fac şcoală printre roţi.
Târâşul pe burtă,        
Încălecarea scurtă,
Urcuşul, alunecuşul
Ca pluşul,
Paşii-nceţi
Ca nişte peceţi,
Copita mută,
Urma păscută,
Lacătul rupt în gură
Ca o prescură...
Abecedarul
Începe cu zarul.
Şi toţi,
Şi caii ─ sunt hoţi.

EX LIBRIS
de Tudor Arghezi


Carte frumoasă, cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaş cumpănită;
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis.
                                    
Eşti ca o vioară, singură, ce cântă
Iubirea toată pe un fir de păr,
Şi paginile tale, adevăr,
S-au tipărit cu litera cea sfântă.

Un om de sânge ia din pisc noroi
Şi zămisleşte marea lui fantomă
De reverie, umbră şi aromă,
Şi o pogoară vie printre noi.

Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cât e ghiersul cărţii de frumos.
Carte iubită, fără de folos,
Tu nu răspunzi la nici o întrebare. 

BIBLIOTECA
          de Tudor Arghezi

Un samsar, odinioară,
De prin Ţara Românească
Învăţat voind să pară,
Nu ştia nici să citească.
Dar era samsar avut
Şi de bani cu împrumut.

Să se-apuce să înveţe,
Cum ar face orişicine,
Chiar târziu la bătrâneţe,
Îi părea că-i de ruşine.
Faima trebuia păstrată,
Şi s-ar pierde dintr-o dată.

Avuţia-i duse vestea
Peste ţară şi departe,
Şi prinsese şi povestea
Că era burduf de carte.
Mai putea juca un rol
Dacă s-ar fi dat de gol?

Ca ţăranul din zicale,
Luase şi el ochelari,
Socotind că pe parale
Ies şi proştii cărturari.
Dar degeaba şi i-a pus
Când mai jos şi cândmai sus.

El credea că banii lui
Pot orice şi dau şi minte,
Că şi slavă orişicui
Pune banii înainte.
Şi se bucură, fudul,
Că strânsese dindestul.

Vorbă dulce, vorbă blândă,
Surâzând când împrumută,
El dă banii cu dobândă,
Mulţumit cu suta-n sută.
Nu pe an, că nu e bună,
Suta lui era pe lună.

Numai de iscălitură
Se ferea ca de deochi,
Răspunzând la-ncurcătură
Că era beteag de ochi.
Una-i să numeri hârtii,
Şi-alta este să le scrii.

În oraş văzând prin case
Două-trei biblioteci,
Lustruite şi frumoase,
Cu sculpturi şi bronzuri, deci
Se căia întotdeauna
Că nu are şi el una.

Supărat s-a chibzuit
Cum s-o aibă, aşadar,
Şi se hotărî-n sfârşit
Să-şi aducă un tâmplar,
Şi a dat de la –nceput
Peste unul priceput.

Îl tocmi să-i scoată-n dată
Din rândea şi şi dălţi, frumos,
O bibliotecă lată
De mahon cu abanos
Şi sidef, cum alta nu e,
Şi cu chei, să se şi-ncuie.

─«Să mi-o faci cât un părete, ─
Zise, răzimat în cot, ─
Şi, ascultă-mă băiete,
Mă-nţelegi, cu cărţi cu tot,
Pe tipicul cunoscut,
După cum am mai văzut.

Cu cotoare poleite
Şi cu titluri mari , pe piele,
Cu chenare ţine minte,
Jos cu literele mele ─
Şi-am mai spus cum mă numesc ─
Şi cu semnu-mi boieresc.

Vreau o mobilă de lux,
Cu sertare şi vitrine.
Du-te la geamgiul Fuchs
Şi să-i spui că-i pentru mine.
Te-nţelegi din trei cuvinte
Sunt în firmă preşedinte.»

Cărturarul dintr-o dată,
Mândru, fericit şi demn,
Le avu dintr-o bucată,
Poliţe şi cărţi de lemn.
Toată spiţa-i boierească
Va avea ce să citească.



DRUMUL CU POVEŞTI
de Tudor Arghezi

Trece ca o pânză, desfăcut din trâmbe,
Vântul rău şi taie dealurile strâmbe.
Ia pustietatea vânătă din dungă,
Răscolind scaieţii şi răchita lungă.

În copacii negri recea lui arsură
Pune glomotoace de cleştar şi zgură.
Râjniţele sale lasă rumeguş.
Cleiurile sale fac alunecuş,
Povârnişul luciu, dis-de-dimineaţă,
S-a-nvelit cu ţiplă şi pòjghii de gheaţă.
Apele de-a valma, balta tot aşa,
Au făcut deasupra sloi de tinichea.
Totul, dintr-o dată, se copilăreşte,
Vrând să se-mpietrească ce nu se-mpietreşte.

Au fugit din sălcii mierlele şi cucii.
Numai cioaca poate sta în vârful crucii.
Au zburat vultùrii-n lumea ceealaltă,
Cu sfânta lumină niţeluş mai caldă.
Bieţii de păianjeni, care torc mătasă,
Şase luni din găuri nu mai au să iasă.

Floarea şi mireasma au tăcut chitic,
Marele se face din ce în ce mai mic,
Până la tipicul mic al jucăriei,
Ca să-l ia cu mâna mai uşor copiii.
Despre câmp, atâta aş avea de zis,
Că e plin de iepuri până-n Paradis.
Dar în povestire e o-mpotrivire
Ce-ar putea pe alţii decât noi să mire.

Moş Crăciun porneşte,
Vântul îl opreşte,
Vântul îl întoarce,
Încotro şi-ncoace,
Sania, bădie:
Parc-ar fi, şi nue, tot o jucărie.
La răscruci de drumuri, cinci vânturi, grămadă.
Sar să-i risipească stelele din ladă.
Lăzile sunt toate bine încuiate,
Lacătele grele-au chei întortocheate.

Lupii-ntre răspântii i-au ieşit nainte,
Fără să-şi aducăbarba lui aminte.
─ „Ce cătaţi aicea, măi, căţeii mei, ─
I-a mustrat unchiaşul, ─ Ţuluc şi Grivei?
Daţi-vă deoparte, fiare pământeşti,
Nu-i pentru jivine drumul cu poveşti.
Ce vreţi? Miei de pâslă şi cai de hârtie?
Poate mucavaua de foame să ţie?”
Puşi pe două rânduri, în troianul gros,
Lupii, de ruşine, au făcut frumos.

Va să zică, vântul, în feluri şi chipuri,
Vru să-ntoarcă moşul din drum, cu tertipuri.
I-e necaz, că şi el face pomi şi stele,
Frumuseţi şi lucruri, mari şi mărunţele,
Din postavul lumii, alb împărătesc.
Ce folos, că-ndată toate se topesc:
Străveziu, uşoare, horbote, broboade,
Lucrul lui, ca scrumul, se sfarmă şi cade,
Iar, ca să dureze, cât de cât mai bine,
Trebuie să-l lase-n ramura cel ţine;
Pe când el, Unchiaşul, pe al lui îl mută
De nu se sfărâmă unul dintr-o sută.
Toate-ajung diseară bune şi întregi
Şi ţin pân ́ la anul fără să le dregi.

Iată de ce-njură şi-l înţeapă
Şi de ce Unchiaşul nu vrea să priceapă.

După multă trudă, poftim că soseşte.
Rumen, gras şi vesel, mână boiereşte,
Hamuri şi zorzoane îi încing măgarii,
Alb cum e sideful, iuţi ca telegarii.
Potcoviţi cu sticlă şi cu giuvaere,
Ca să aibă-n coastă copita putere.
A sosit cu bine Moş Crăciun, dar ştiu
C-a ţinut şi plosca, bine, cu rachiu.



Rie Cramer (1887-1977) Sf Nicolae

Amintiri din copilărie

„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfoară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!  Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toare îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!
    Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa.”
 ION CREANGĂ „AMINTIRI DIN COPILĂRIE”-fragment



„Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă- Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilormei, în satul Humuleştii, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra satului, Delenii şi Bejenii.
    Ş-apoi Humuleştii, şi pe vremea aceea, nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătăiu, ci sat vechiu răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascali  şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.”
ION CREANGĂ AMINTIRI DIN COPILĂRIE - fragment



 „Şi când învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă şi citea acum la ceaslov, la psaltire şi Alexandria mai bine decât mine, şi se bucura grozav când vedea că mă trag la carte.
    Din partea tatei, care ades îmi zicea în bătaie de joc: „Logofete, brânză-n cuiu, lapte acru-n călămări, chiu şi vai prin buzunări!”, puteam să rămân cum era mai bine: Nic-a lui Ştefan a Petrei”, om de treabă şi gospodar în Humuleşti. Vorba ceea:
                 Decât codaş la oraş,
                 Mai bine-n satul tău fruntaş.
    Mama era în stare să toarcă-n furcă, şi să învăţ mai departe. Şi tot cihăia mama pe tata să mă mai deie undeva la şcoală, căci auzise ea spuind la biserică, în Parimei, că omul învăţat înţelept va fişi pe cel neânvăţat slugă-l va avea.”
ION CREANGĂ, AMINTIRI DIN COPILĂRIE - fragment
                            

„Odată, vara, pe-aproape de Moşi, mă furişez din casă şi mă duc, ziua miaza-mare, la moş Vasile, fratele tatei cel mare, să fur nişte cireşe; căci numai la dânsul şi încă la vreo două locuri din sat era câte-un cireş varatic, care se cocea-pălea de Duminica Mare. Şi mă chitesc eu în mine, cum să dau, ca să nu mă prindă. Întru mai întâi în casa omului şi mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat.
─ Nu-i acasă Ion, zise mătuşa Mărioara....
                                                
   Şi scurt şi cuprinzător, sărut mâna mătuşei, luându-mi ziua bună ca un băiat de treabă, ies din casă cu chip că mă duc la scăldat, mă şupuresc pe unde pot şi, când colo, mă trezesc în cireşul femeii şi încep a cărămbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să fac ce-oiu face mai degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina copacului.
─ Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? Zise ea cu ochii holbaţi la mine; scoboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăţa eu!”
Ion Creangă- fragment din „Amintiri din copilărie”




   „Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi iè auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului...
   Aşa eram eu la vârstacea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, macar să zică cine ce-a z ̓ce.”
ION CREANGĂ „AMINTIRI DIN COPILĂRIE” - fragment



    "Şi după cum am cinste a vă spune, multă vorbă s-a făcut între tata şi mama pentru mine, până ce a venit în vara aceea, pe la august, şi cinstita holeră de la ̓ 48 şi a început a secera prin Humuleşti în dreapta şi în stânga, de se auzea numai chiu şi vai în toate părţile. Şi eu, neastâmpărat cum eram, ba ieşeam la pârlaz, când trecea cu mortul pe la poarta noastră şi-l boscorodeam cu cimilitura:
    Chiţigaie, gaie, ce ai în tigaie?
    Papa puilor, duc în valea socilor.
    Ferice de gangur, că şede întrun vârf de soc
    Şi se roagă rugului şi se-nchină cucului!
    Nici pentru mine, nici pentru tine,
    Ci pentru budihacea de la groapă,
    Să-i dai vacă de vacă şi doi boi să tacă.
                                                       
    Ba îl petreceam până la biserică şi apoi veneam acasă cu sânul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roşcove şi smochine din pomul mortului, de se încrucea tata şi mama când mă vedeau cu dânsele. Şi ca să mă scape de belea, m-au trimis la stână în dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgiţei, unde erau şi oile noastre, să şed acolo până s-a potoli boliştea.”


ION CREANGĂ, AMINTIRI DIN COPILĂRIE - fragment



                           Foto: Internet

O floare singură

O  singură şi rătăcită floare,
A fost văzută astăzi pe ponoare.
Părea  tristă, şi totuşi  zâmbea.
Motive de viaţă, ea mai avea.

Toamna-i aproape, se-ngrijora.
Floarea cea singură, se întreba:
Mai am oare farmec, mai am oare  timp,
Să-ncânt eu privirile prin anotimp?

Angela Ciuraru, 7 aug. 2018












luni, 10 septembrie 2018

Un arțar în toamnă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Privesc involuntar, înspre arțar.

Curând, va fi din nou solitar.
Este acolo, lângă fereastră și e posac.
Mai are încă aspect de copac.

Frunzișul, odată verde, sprințar,
Devine opac și cam bizar.
Își schimbă aspectul, devine mai rar,
Arțarul, mai are frunze pîn' la brumar.

Cad frunze tăcute, mereu, iar și iar,
Sub mica lor greutate, cad pe trotuar.
Își cară culoarea ce, nedorit, a pălit,
Formând un covor înfrunzit, neîmpletit.

Pășim în toamnă pe-aceste covoare,
Frunzare cu soare și stropi de culoare.
Trist sentiment de despărțire!
Noi, trăim, și încă mai gândim la nemurire.

Câteva frunze, așezate, foșnesc pe la spate:
Verdele nostru v-a bucurat,
Crângul și câmpul l-am colorat.
Și-n vară am fost umbră la toți, pe săturate.

Acum, însă, toamna, lin ne-a aşezat,
În rostul vieţii ce ni s-a dat.
Plapumă caldă, să treci peste iarnă,
Pământul cel înghețat, cu frunze-mbrăcat. 

Angela Ciuraru, 10 sept. 2018