Flori de tuia

El, spre tine taluzul verde suia,

Cu-o floare în mână, frumoasă - de tuia.

O rupse din gardul cel verde,

Cănd nu era nimeni pe drum, când, nimeni nu-l vede.

Nu este floarea cu marele har, harul divin,

Nu este un trandafir, adus şi pus în potir.

Este un gest, un impuls, o chemare,

Sincer dorind, a-i dărui ei o singură floare.

El, pare timid, întinde mâna  fără-ndrăzneală,

Cam roşu la faţă, dar vesel şi fără de fală.

Îi dăruieşte floarea de tuia, cu drag şi ardoare,

Pentru că-i pasă, îi este dor şi îl doare.

Angela Ciuraru, 17 aug 2017

                                  Foto: Angela C. -  "Flori din gardul cel verde, de tuia."

Poeţii britanici - Poezii traduse din literatura străină

   Poezii traduse în limba română şi publicate în revista "Secolul 20", nr.251-252, din 11-12. 1981  și poezii din „Antologie de poezie engleză”

ECOUL

de Cristina Georgina Rosetti

Te-aştept să vii în liniştitul nopţii ceas,

     Te-aştept mereu în visul mut dar grăitor,

Te-aştept să vii cu ochi senini şi dulce glas

     Ca susur de izvor.

     Să vii plângând,

Iubire destrămată prea curând.

O, vis, o, dulce vis, amar şi dulce vis,

     Din care deşteptaţi, cu alţi îndrăgostiţi

La fel ca noi ne-am fi trezit în paradis

     De doruri mistuiţi.

     Vezi poarta, iată,

Ea se deschide şi se-nchide doar o dată.

Revino-n visul meu, de-ai şti cât te aştept!

     Voi încerca înfiorata viaţă-n moarte.

Bătaia inimilor noastre un singur piept

     În el o să le poarte.

     Să mă dezmierzi

Ca altădat́ , când nu credeam c-ai să mă pierzi.

Cristina Georgina Rosetti (1830- 1894)

Din „Antologie de poezie engleză”

Foto Angela Ciuraru

NOCTURNĂ
de John Digby,

Noaptea-ţi pune pe ochi

degetele ei pluşate

murdare de funingine

şi ne prăbuşim în noi

în sfera de pulbere a respiraţiei

într-un spaţiu redus la dimensiunile unui pumn de copil

Născocesc o stea pentru tine

o stea depărtată ce pâlpâie

în prăpăstii de tuş

ea-ţi susură cântecul meu în ureche

şi-ţi ademeneşte visele în braţele mele

Adormită inima mea

pată de sânge pe negrul nopţii

bate la pieptul tău

vestind răsăritul altei stele.

Foto Internet

MONSIEUR DADA

de JOHN DIGBY

Te privesc cum păşeşti sub mustaţa ta de cristal

Cu picioarele invizibile de vată dansantă

Atât de imens că nu oricine te poate vedea

Comparabil în mărime cu elefantul tolănit într-o ceaşcă de ceai

Spulberând fulgii moi ai săruturilor de porumbei

Cărora capriciile muşchilor tăi le dau naştere

Despicând marea

În buzunarul de la spate

Îţi păstrezi scheletul

Desăvârşit al ochilor de şarpe

Cu care-alungi amara lepădare-a fluturilor

Dincolo de bărbile lor de lacrimi cenuşii

În timp ce părul tău împroaşcă

Surâsuri de tigri pentru cloşte de struţi

Eu te observ păşind

Prin alpinele regiuni ale batistelor tale

Peste zăpăcitoarele zăpezi ale somnului de măgar

Azvârlind aburi de-a lungul Senei

În nasul soarelui ca să-l faci să râdă

Tristan Tzara Tristan Tzara

Cu unghii de cauciuc şi muzici bat păsările

În elegantul tău joben de cântece apoase

În care zâmbitori pantofi de foc glacial îţi ţii

Părul de ouă cu două capete ciripitoare

Urechile de douăzeci milioane triluri de privighetori

Bastonul tău de aer calcinat evoluând în loopinguri

Monoclul tău de tunet care face tumbe

Antipoemele de iepuri albi ieşind şi-ntrând

În vârfurile labelor din găurile cerului

Râzând ca sclavi mecanici

În gavănele ochilor tăi

O Monsieur Tristan Tzara

Râsul tău debordant

Plouă plouă plouă plouă plouă

Cu enormi bulbuci

Peste Rue Rivoli des Tullieries Rue Jacob

Bulevard St Germain Pant-Neuf

JOHN DIGBY

În româneşte de Madeleine Fortunescu

                                                               Pictură Rène Magritte

PATIMĂ
de Dick Davis

Arşiţă. Vară. Secetă.

Prin umbră, trandafiri de sânge gros.

Iubire crâmpoţită. O, tu chip,

Trăind doar cu obsesia din minte.

Foto Angela Ciuraru

FALS PARADOX

PROPUNERE

de John BIRTWHISTLE

Nu-i dragoste când ţi-o cunoşti,

Cunoaşterea e altceva.

Dar dacă n-o cunoşti deloc, iubirea-i, doar, fantasma ta.

Ca toate, deci, ar trebui

Nici dragostea să nu mai fie, ─

Căci nu-i nimic rotund, când ea

Prin logică nu întârzie.

                     Pictură: Gustav Klimt

EXPUNERE
de John BIRTWHISTLE

Aproape tot ce admirăm

Pe-un dubiu s-a sprijinit

Dement: să fie inimii

Or minţii glasul dăruit.

Dar nici pe-un arbore străin

Lăstare nu pot da tăciunii.

Pentru orfanul de copii,

Un prunc e herbul uscăciunii.

                                                        Pictură:  Gustav Klimt

PE ȚĂRM

de Dick Davis

Vedea: rotunda pălărie
A soarelui sclipind pe mare,
Și aerul înădușind spre ea!
Catran și alge smulse, lemne-ncărunțind.
Pietre, pescăruși. Vedea
În apa dintre stânci, feroce clocotind
O fără capăt bătălie,
Cu pierderi și victorii fugare.

Și auzea: ca un ecou,
Prin minte, vorbe de-altădată, -
Onoare, dragoste, dreptate.
Cu rezonanță tot mai vagă,
Mai rare, mai îndepărtate...
Pe creier - o senină fără vlagă
Ce-ar mai putea ascunde nou
Oglinda mării derutată?

Foto Internet

LITURGHIE
de Dick Davis

Iubirea fără frâu, de capul ei vagabondând.

Tânjind după acel nemărginit pământ

Zărit cândva şi-acum pierdut. Cu disperare,

Cerşind un rit sau liturghia, care

Să ţină inima-n genunchi odată:

Mătănii, tun, domesticire desemnată.

 Biserica romano-catolică "Adormirea Maicii Domnului"  din Iași

DRAGOSTE ÎN ALTĂ LIMBĂ
de Dick Davis

Torent,
           din loc în loc zăgăzuit,
de bolovani diformi,
           meniţi ca să-l abată.

Sens,
       cu de-a sila-nghesuit
prin labirinte-n tonuri noi,
       cu forţă strangulată.

Foto Angela Ciuraru

ÎN LIPSA IUBIRII
de  ROBERT WELLS

Mi-e tinereţea, fără de iubire,
Pribeagă-n prag de zi, în focu-aprins
Disparitatea e o strălucire
Arzând'nainte de a se fi stins.

Scântei răzleţe dănţuie în pripă
În vatra caldă. Scurt elan vital!
De-atinge pielea, arde nu o clipă
Ci două, prinse în acelaşi val.

Foto Angela Ciuraru

RÂUL
de  ROBERT WELLS

Inoportun e dorul! Râu prea rece
Pentru iubire, prea învolburat,
Spre stearpa mare, apa şi-o petrece
Sub ierburi, căpătând un gust sărat.  

Foto Angela Ciuraru

DEUS LOCI
de  ROBERT WELLS

Închipuie-ţi că ceea ce te-a atras aici se-ntrupează,
Un zeu cocoţat pe-această stâncă-nvelită în muşchi.

Abia aşteaptă să-şi facă apariţia, nu-l mai reţine
Decât un detaliu mărunt: propria-i absenţă.

(În româneşte de Petre Solomon)

Foto Angela Ciuraru

Boabele de rouă

Boabele de rouă,

Chiar dacă nu plouă,

Se adună când vin zorii,

Sprijnite-n firul ierbii.

Boabele de rouă,

Apărute pân' la nouă,

Plâng plecarea dimineţii,

Cheamând clipa frumuseţii.

Boabele de rouă,

Nestemate, date nouă,

De prin ochii mari ai lunii,

Mărgăritele luminii.

Boabele de rouă,

Arşiţa o rup în două.

Ele, par un strop de viaţă,

Zilnic, doar în dimineaţă.

Boabele de rouă,

Au s-aşteapte o zi nouă,

Luna-ncet o să dispară,

Lăsând soarele s-apară.

Angela Ciuraru, 14.08.2017

Foto net.

Foto Internet

"Convocarea tăcerii" Sorin Vieru

Tractatus logico-philosophicus: aforismul 7 -  Ludwig Wittgenstein

  „Ceea ce nu poate fi spus nu este ascunsul pur şi simplu ci inexplicabilul care dă de înţeles.”

   Artiştii nu se mulţumesc să invoce tăcerea, s-o invoce; într-un spirit mai constructiv, o produc în laboratorul lor de noime, o convoacă, o difuzează. Ar fi oare nepotrivit să afirmăm că prin dilatare a prins fiinţă o întreagă reţea de mass media ale tăcerii? Ne găsim în orice caz în faţa unui "slogan al tăcerii" la marginea de jos şi a unui "topos filosofic" la marginea de sus.
   Tema ca atare nu este nouă. Ni se pare veche, de când lumea; artistul a ştiut, a presimţit dintotdeauna:
"Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas." (Ion Pilat)

   Tăcerea şi şi literatura ei îşi vor fi având propriile lor genuri şi speţe; ele comportă o întreagă, gureşă, tipologie. 
Ce lung prilej de vorbe, ce oportunitate pentru filosofare scămoşată!...
Ce ocazie de a friza paradoxul!
Despre râs trebuie vorbit serios, cu jocul nu-i de joacă, cine nu filosofează tot filosofează.
Tot aşa: incomunicabilitatea trebuie să fie comunicabilă.
Şi: cum vorbeşti despre neputinţa vorbelor de a spune?
Şi: dacă tăcerea este imperativ ori stare dorită, cu ce îndreptăţire vei vorbi despre faptul că trebuie să vorbim?

   ...Dar nevoia sau măcar nostalgia tăcerii se poate naşte şi ca reacţie la frivolitatea cu care un gând grav este preluat şi împins în zona paradoxului de larg consum.
Întristătoare, uşurinţa cu care un aforism se lasă rostit, modulat, îngânat, comercializat.
Din sfera esteticului, kitschul se prelinge în toate direcţiile. Există un kitsch moral. Şi unul filosofic.  Există o critică filosofică kitsch.. Aceea, bunăoară, care s-ar preleva de aforismul lui Wittgenstein:
 „Despre ceea ce nu putem vorbi trebuie să  tacem.” , spre a divulga cu uşurinţă despre contrazicerea în care cade filosoful care spune: "trebuie să tăcem".

   Cum să vorbesc despre tăcere? 
Te poţi referi la ea ca la atâtea alte lucruri, printre atâtea alte lucruri. 
Vorbind, o poţi dizloca, disipa; şi atunci vorbeşti despre o absenţă. 
Spusa ta, performanţă negativă, anulează intenţia care a srat - cât de genuin? - la obârşia spusei tale.
    "Arta convoacă însă tăcerea."
    "Există şi modalităţi filosofice de convocare a tăcerii."


    Nu stă la îndemâna tuturor a vorbi despre convocarea tăcerii.
    Altceva decât un comentariu la aforismul lui Wittgenstein se simte îndeobşte îndemnat să facă oricine a simţit puterea lui şi, fără a fi convocat el însuşi tăcerea, se va fi aflat prin preajmă, încălcându-i spaţiul cu nostalgia unei împământeniri. Misiune condamnată la eşec, demnă de tentat! Căzând în lotul altuia, mai vrednic.

   Să ne mărginim deci a repeta: vorba lui Wittgenstein îşi capătă întreaga forţă numai pentru cel ce a parcurs întregul drum către ea. Acest drum este "Tractatus logico-philosophicus" în integralitatea lui. 
Aforismul 7 este culminaţia îndelung pregătită a unei gigantice dezvoltări contrapunctice.                  Wittgenstein  a pus în joc o "Artă conceptuală a fugii"; temele ei sunt Eul şi lumea, limbajul şi logica, eticul şi misticul.

   Pe scara aforismelor ce rămâne suspendată, odată cu aforismul 7, în gol, fiecare treaptă constituie locul unei opriri.
O perpetuă curmare a continuităţii face efectivă obligativitatea popasului.
Scara discursului trebuie escaladată treaptă cu treaptă.
Numai acest efort dirijat se ridică la un aforism care şi-a depăşit condiţia: iluminează, pentru că a fost laborios preparat, ţâşneşte spontan.

    Tractatus  dă impresia unui corpus de fragmente conservate ca printr-un miracol după ce discursul originar în întregul lui s-a pierdut.

    Tractatus nu înaintează liniar, ci sistematic. Structura lui arborescentă impune însă nu numai opriri ci şi reveniri, recursuri, parcurgerea repetată a unor porţiuni.

   Trebuiesă tăcem? Dar despre ce? Sau, mai curând, întru ce?
   Parabola wittgensteiniană a tăcerii cuprinde relaţia dintre structurile logice ale limbajului şi realităţi.
Limbajul nu creează lumea, aşa cum văzul nu creează văzutul; dar limbajul este exasperant de solitar cu lumea cu structurile sale logice.
Ochiul este corelativ la propriul său câmp vizual.
Structura limbajului este structura lumii; aşa se face că şi limitele lor coincid, fiind totodată inexprimabile. Căci ele sunt cadrul înăuntrul căruia se consumă totul.

   Limbajul nu poate vorbi despre sinele lui logic; există aşadar ceva inexplicabil. 
Oglinda oglindeşte, dar nu-şi oglindeşte în aceeaşi manieră propria-i oglindire;
ochiul nu se poate lua pe sine însuşi ca obiect al văzului.

Invizibilitatea ochiului pentru sine însuşi, neoglindirea lui nu sunt suprimate de vreo  instanţă mijlocitoare.
Nu încape a doua oglindă care, faşă în faţă cu prima, să nu instituie o amfiladă steril infinită de imagini.
Că ochiul tău se cunoaşte pe el însuşi oglindindu-se în ochiul altuia şi oglindindu-l la rându-i - cum ştia deja Platon - că între Eu şi lumea acelui Eu încape mijlocirea lui Tu - lumea unuia populându-se astfel de  Euri care sunt corelative propriilor lor lumi. 

"Ceea ce nu poate fi spus se arată însă de la sine."
În această cununare a inexprimabilităţii cu de-la -sine -exprimarea rezidă originalitatea punctului de vedere wittgensteinian. 
"Priviţi până veţi vedea": poate că aproftegma atribuită lui Brâncuşi vrea să spună ceva din acelaşi ordin, sau, mai exact, vrea să impună o plasare analogă a celui ce trebuie să înţeleagă intuind.

   Folosirea pe care noi, oamenii, o dăm aforismelor, maximelor şi apoftegmelor este de ordinul intrării în varii contexte; în utilizarea lor profană, propoziţiile preluate sunt Jokers Jokers în partida de cărţi mai mult sau mai puţin rutinieră a comunicării; ele ţin un loc sau altul într-un discurs cu goluri, atenuiază efortul prezenţei.

    Wittgenstein nu şi-a propus să recupereze fiinţa limbajului ci esenţa lui ascunsă: el nu vorbeşte limbajul fiinţei ci pe cel al esenţei logice a lumii.

    Recuzarea vorbirii înseamnă recuzarea vorbirii despre limite. Aforismul 7 exhortă a veni în întâmpinarea tăcerii ultime a limbajului şi lumii cu propria-ne tăcere. 
"Ceea ce nu poate fi spus nu este ascunsul pur şi simplu ci inexplicabilul care dă de înţeles."

    "Stăpânul ce-şi are oracolul  la Delphi nici nu vorbeşte nici nu ascunde  ci dă de înţeles." (Heraclit)
      
    În raport cu vorbirea performativă tăcerea este acţiune prin non-acţiune.
    Abţinerea de la exprimare este gradul infinit al exprimării.
    Desigur, într-o lume în condiţia reconstrucţiei perpetue, este loc şi pentru acţiunea lingvistică şi translingvistică directă: "Despre ceea ce nu putem tăcea trebuie să vorbim" (Orin Studince)


 (Secolul 20, nr 251-252) 

Tractatus logico-philosophicus -  Ludwig Wittgenstein

Lumea este tot ce are loc.
Lumea este totalitatea faptelor nu a obiectelor.
Lumea se divide în fapte.

Ceea ce are loc, faptul, constituie existenţa stărilor de lucruri.
Starea de lucruri este o combinaţie de obiecte (lucruri, entităţi).
Dacă cunosc obiectul, atunci cunosc de asemenea toate posibilităţile apariţiei sale în stări
de lucruri.
O pată vizibilă nu trebuie să fie neapărat roşie, dar o culoare ea trebuie să aibă; ea este,
ca să spunem aşa, de spaţiul culorilor. Sunetul trebuie să aibă o înălţime, obiectul simţului
tactil o tărie şi aşa mai departe.
Obiectul este simplu.

Imaginea este un model al realităţii.
Imaginea este un fapt.
Imaginea poate reprezenta orice realitate a cărei formă o are.
Orice imagine este în acelaşi timp o imagine logică. (Dimpotrivă, nu orice imagine este de exemplu spaţială.)
Imaginea logică poate să reprezinte lumea.
Numai din imagine nu putem şti dacă este adevărată sau falsă.
Imaginea logică a faptelor este gândirea.

Totalitatea gândurilor adevărate sunt o imagine a lumii.
Ceea ce poate fi gândit este şi posibil.
Nu putem gândi nimic nelogic, căci altfel ar trebui să gândim logic.
Se spune că Dumnezeu poate crea totul, dar nimic care să fie contrar legilor logice. - De fapt, 
 nici n-am putea să spunem cum arată o lume "ilogică".

Un gând ar fi corect a priori, dacă adevărul lui ar fi condiţionat  de propria lui posibilitate.
Semnul prin care exprimăm gândul îl numesc semn propoziţional.
Semnul propoziţional este un fapt.
Propoziţia este articulară.

Etica este transcedentală.
Etica este inexplicabilă.
(Etica şi estetica sunt una)

Lumea omului fericit este diferită de cea a omului nefericit.
Aşa cum şi în cazul morţii lumea nu se schimbă, ci se termină.
Moartea nu este un eveniment al vieţii. Moartea nu se trăieşte.
Dacă prin eternitate nu se înţelege durată nesfârşită, ci intemporalitate, trăieşte etern cel ce
trăieşte în prezent.

Dacă în genere se poate pune o întrebare, atunci se poate şi răspunde la ea.

Scepticismul nu este irefutabil, ci este evident absurd, dacă vrea să se îndoiască acolo unde 
nu ne putem întreba.

Rezolvarea problemei vieţii înseamnă dispariţia acestei probleme.

Metoda corectă a filosofiei ar fi propriu-zis aceasta:
a nu spune nimic, în afară de ceea ce poate fi spus. 

Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.

Din Tractatus logico-philosophicus -  Ludwig Wittgenstein,  (Secolul 20, nr 251-252) 

Foto Internet

Ai plecat, dar n-ai uitat...

Ai plecat de la casa părintească,

Nu pentru că era o dorinţă firească.

Ai plecat, nu pentru că-ţi lipsea

Ceva, ce nu se-nlocuia, iubirea.

Iubirea de casă, de părinţi, de trecut,

De pământul pe care, tu ai crescut,

De locurile prin care ai alergat,

De prispa sau curtea, în care, păpuşi ţi-ai inventat,

Ai plecat. Dar încă, nimic, tu n-ai uitat.

Caisul galben de la gard, sau prunul aplecat,

Cules cu multă trudă, de fratele mai mare

Expert în căţărare.

Trăiau acolo, încă, doi pomi bătrâni,

Ce pere ne-au mai dat, ani buni.

Veneau copiii din vecini la noi, ca să se joace,

Iar la plecare le dădeam, doar perele cele mai coapte.

Mai ştii tu locul de „din vale”

Pe unde ne rupeam sandale?

Desculţi prin praf cât alergam,

Genunchii cum ni-i mai juleam?

Nu voi uita pe tata, adesea tare furios,

Când îl făceam s-o ia pe jos.

Căci, bicicltele furam,

Prin sat ce ture mai trăgeam!

Sunt multe întâmplări de-atunci

Le depeni uneori, aminte să-ţi aduci.

Le spui copiilor, de-ascultă,

Sau ţie, drag prieten, cu dragoste destul de multă.

Angela Ciuraru, 11 august 2017

Flori din grădina mamei

Casa copilăriei