Am dorit

Am dorit

Am mers mult

Am trecut de pe un mal pe celălalt

Am văzut multă apă

Am văzut mulţi oameni

Am stat de vorbă cu unii dintre ei

Am dorit infinit de mult să te întâlnesc

Am înghesuit infinitul în locul ştiut

Am spus: şi totuşi nu-i aici...

Am zărit imensitatea privirilor tale

Am aruncat un ochi spre ele

Am văzut că nu mă vezi

Am visat îmbrăţişarea promisă

Am suspinat spunându-mi că am dorit degeaba 

Am plecat sperând, spunând: altă dată.

Angela Ciuraru, 17.03.2017

Dunărea "împărătească" văzută de pe vapor.

Dunărea văzută de pe faleza din Tulcea

Iarnă în aprilie

Am mers mult

Am trecut de pe un mal pe celălalt

Am văzut multă apă

Am văzut mulţi oameni

Am stat de vorbă cu unii dintre ei

Am dorit infinit de mult să te întâlnesc

Am înghesuit infinitul în locul ştiut

Am spus: şi totuşi nu-i aici...

Am zărit imensitatea privirilor tale

Am aruncat un ochi spre ele

Am văzut că nu mă vezi

Am visat îmbrăţişarea promisă

Am suspinat spunându-mi că am dorit degeaba 

Am plecat sperând, spunând: altă dată.

Angela Ciuraru, 17.03.2017

Dunărea "împărătească" văzută de pe vapor.

Dunărea văzută de pe faleza din Tulcea

Frezie- floare

Firavă floare

Eşti o splendoare.

Galbenă sau albă,

Culoarea-i din salbă.

Eşti elegantă,

Dar şi elevată.

Frezie vie,

Eşti armonie.

Parfumul de dor-

Zefir de-amor!

14.03.2017

                                                            Foto: Angela Ciuraru

 

Un altfel de poezie pentru cele mai rafonate flori:

 

Frezie- floare

Firavă floare,

Ești o splendoare!

Natura te colorează,

Pictorii, adesea, te tot visează,

Roșie, galbenă, lila sau albă

Ei culorile calde ca dintr-o salbă

Ești rafinată și elegantă,

Prea grațioasă, dar elevată.

 

Frezie vie,

Ești armonie!

Parfumul tău -

Zefir peste rău

Ce-alungă tristețea

Înnobilând în veci frumusețea.

 

Frezie dăruită,

Glăsuiești multe, când ești primită!

Readuci pe chip veselia,

Instalezi în suflet melancolia,

Picuri în inimă un mare dor

Ce-l cată-n taină pe zeul Amor.

 

14 martie 2022 

 

                                                 Pictură: Johan Laurenz Jensen

Povestea unei ii

  Privind o dată, şi încă o dată, fotografia  mamei, printre puţinele pe care le mai am, mi-a venit ideea să scriu povestea acestei ii.

   Poza aceasta este veche, din anii 40 şi o reprezintă pe mama la vârsta când orice tânără se gândeşte la măritat şi când începe să-şi pregătească trusoul.

    În fotografie, mama apare îmbrăcată cu o cămaşă foarte frumoasă şi foarte valoroasă. O ie, pe care mama a pierdut-o după ce s-a căsătorit.

   Dânsa şi apoi noi, copiii, am păstrat poza, pentru că era singura dovadă a existenţei acestei cămăşi despre care  ne-a povestit toată viaţa ei. Era cel mai preţios lucru pe care l-a avut în tinereţea ei. Mama, era mândră de această ie deoarece o lucrase cu mânuţele ei, atunci când şi-a pregătit trusoul de nuntă. Pe la noi, prin Moldova, căci de acolo ne tragem, iei i se mai spune şi  „cămaşă naţională”.Ea făcând parte din portul nostru strămoşesc, românesc. Acestă cămaşă era confecţionată din pânză de in, pânză ţesută la războiul de ţesut, în mod manual. Pânza astfel obţinută era spălată („ ghilită”) la râu.

   Am şi eu amintiri legate de aceste operaţiuni. De fapt, acolo unde ghileau femeile pânza, erau nişte troici (jgheaburi din beton) în care curgea apa de izvor de sub poalele unui deal. Deal, pe care noi, copiii, alergam cât ne ţineau picioarele, în timp ce femeile spălau pânzele. Treaba asta dura ore bune, aproape atât cât soarele era pe cer. Pânza înmuiată şi plimbată cu agerime prin apa rece ca gheaţa, era întinsă pe pajiştea verde, la soare, pentru a se albi. După uscare, se repeta spălarea şi uscarea până seara. Apoi, când zilele erau însorite se relua această muncă. Noi, abia aşteptam aceste ocazii pentru a merge cu mama la „fântânele”, căci aşa le mai spuneam. Astfel scăpam de acasă, de la treburile de prin curte. Ştiam că acolo ne era rezervată o porţie bună de joacă.

  Când pânza era albă ca neaua, din ea femeile confecţionau îmbrăcăminte. Astfel se croiau cămăşi, poale la catrinţă, şi altele, deci şi părţile iei. Pe mâneci, pe plătcuţe şi pe partea din faţă a iei se aplicau modele populare cusute manual cu acul şi cu fire de bumbac colorate natural folosind plante, apoi cusăturile florale sau geometrice erau bătute cu paiete şi mărgele.

   Această ie, din păcate, are o poveste tristă care a lăsat urme adânci în sufletul mamei.

   Pe mama o chema Carolina, dar toată lumea din sat, o ştia de Lenuţa lui Toma sau Lina, cunoscută mai ales, pentru teancurile întregi de cămăşi pe care le confecţiona din pânza ţărănească, cosând la maşina „Singer” teancuri întregi.

  Un eveniment trist avea să-i marcheze viaţa mamei pentru tot restul vieţii. Acest eveniment avusese loc  pe câd familia mea abia mutată în casa pe care şi-o construiseră cu multă trudă pe bucata de pământ dăruită de bunicul Toma şi care nu avea decât o singură cameră terminată şi în care se odihneau toţi cei trei membri ai familiei de atunci, adică părinţii mei şi soră-mea.

   Tatăl meu, Petrea a lui Pildescu, căci aşa i se spunea în sat, după bunicul care se trăgea dintr-un sat vecin Pildeşti şi care murise de faţă cu tata într-un accident stupid în care căruţa lui cu lemene  se răsturnase peste el. Eu nu aveam să-l mai cunosc niciodată, tot ce ştiu despre el am aflat din cele povestite de tata care  rămăsese orfan de la paisprezece ani. Tata, de meserie era butnar, adică făcea butoaie, meserie grea pe care o deprinse de la bunicul meu dar şi de la un frate mai mare, frate vitreg pe nume Frenţ. De el mi-aduc aminte cum venea  pe la noi cu o bicicletă cu  care îşi căra sculele pentru butoaie, dar care a murit şi el destul de tânăr în urma unei intervenţii chirurgicale la cap. Pentru a construi un butoi era nevoie de lemn de stejar de cea mai bună calitate, lemn care era procurat din pădurile din apropierea satului, sub formă de buşteni neprelucraţi. Într-una din aceste zile, când tata muncise din greu la pădure, venise acasă frânt de oboseală, stătuse la masă, apoi se culcă. Trebuie să vă mai spun că era o zi în care plouase foarte mult iar în curtea casei pământul se înmuiase de tot. Ca măsură de precauţie tata închise uşa casei  bine după care se culcă şi dormiră cu toţii buştean.

   În acea noapte fatidică, nişte hoţi aflaţi mână în mână cu miliţianul din sat şi care aveau habar despre moştenirea mamei, despre zestrea primită de la bunicul Toma şi la care mama muncise toată tinereţea ei pregătindu-şi zestrea de nuntă după obicei, dăduse atacul de mult planificat. În plină noapte au pătruns în curte, au aşezat un topor lângă uşă şi au uns cu noroi fereastra  camerei nelocuite, spărgând în acest mod geamurile ferestrei fără a face zgomot. Au pătruns în casă, în această cameră în care tata prelucra lemnul pentru butoaie şi unde pe podea se afla rumeguş. Au urcat pe o scara pusă la podul casei, pod în care mama depozitase cuferele cu toată zestrea. Hoţii au furat şi au cărat toate lucruile. Un singur obiect, care era o basma mare, galbenă, rămăsese căzută în rumeguş. Dimineaţă, cănd părinţii mei s-au sculat şi au dat să iasă din casă au găsit toporul în faţa uşii şi au încremenit. Şi-au dat seama că se întâmplase ceva rău. Când au realizat grozăvia faptelor petrecute au mai găsit totuşi tăria să se mai bucure pentru faptul că, deşi rămăsese fără nimic, scăpaseră teferi, cu viaţă.

  Dintre toate lucrurile furate şi care nu erau deloc puţine, mamei i-a părut nespus de rău după un singur lucru, acesta fiind ia despre care v-am povestit, şi care valora enorm. Despre ie, mama povestea că a lucrat la ea căţiva ani, era lucrată complet manual, în mărgele şi paiete, cântărind câteva kilograme. Mulţi i-au cerut  s-o vândă, s-o dea pe bani grei, însă mama ţinea la ie ca la ochii din cap.

   Zadarnic au cerut părinţii ajutor de la organele statului  de la acea vreme pentru prinderea hoţilor căci nimic şi nimeni nu ştia ceva. Aşa se face că până la urmă au aflat singuri cine fusese capul acţiunii, un nenorocit din sat şi miliţianul care vindeau la târgul din Roman unele dintre obiectele furate. Acest om nu s-a bucurat prea mult de agoniseala din câştigul furat. În final, hoţul care era un beţivan ordinar, a murit ca un nemernic, dispreţuit de toată lumea. Cât  despre cămaşa bătută în sute de mărgele multicolore şi paiete aşezate într-un model floral desăvârşit, nu s-a mai găsit, nu s-a mai aflat niciodată  nimic.

   Mama  în schimb a rămas toată viaţa marcată, traumatizată de această întâmplare nefericită. Deşi între timp, părinţii reuşiseră să-şi finalizeze construcţia întregii case  formată din două camere şi o sală (tindă) între ele, mamei îi era frică să păşească în camera cu pricina. În timp ce noi copiii, căci acuma eram patru fraţi, doi băiţi şi două fete, dormeam  în singura cameră încălzită. Mama se scula de câteva ori pe noapte privind prin geamul uşii spre cealaltă cameră pentru a vedea dacă acolo nu sunt hoţi. Asta s-a repetat,  în fiecare noapte, pe tot parcursul vieţii ei.

   Cât despre lucrurile necesare casei, părinţii noştri au luat-o de la capăt, au muncit, şi-au făcut din nou cele necesare, au înjghebat o gospodărie frumoasă. Regretul însă, a rămas în inima mamei dar şi a noastră, a  copiilor. Lucruri pe care noi le cunoşteam doar din poveşti, lenjerii şi feţe de masă brodate de mănă, alte ii şi costume populare au existat doar în închipuirea noastră. Regretam mult şi pentru că hoţii ne luaseră şansa să le cunoaştem şi să ne folosim de ele. Singurele lucruri de care s-a mai folosit familia au fost doar căteva obiecte cu care îşi aranjaseră prima cameră, în mod provizoriu şi care au reprezentat simbolul tinereţii mamei.      Basmaua galbenă, găsită în urma hoţilor, mi-a revenit mie şi pe care o păstrez ca pe un obiect de preţ în amintirea mamei.  Ce fericită şi mândră aş fi fost ca la hora satului să fi putut purta cămaşa cu mărgele iar acum să o fi putut preda unei nepoate. Singura mărturie cu privire la acestă ie a rămas o fotografie.

Angela Ciuraru, 8 martie 2016

Povestea unei ii  (în amintirea mamei mele)

                                           

      

Apa din fântână

Ce se vede-n adâncime,

Ce sclipeşte-n profunzime?

Văd o lume-acolo jos,

Un mister, ce nu-l cunosc.

Ce sclipire cristalină,

Este apa de pe prund,

Când se joacă în lumină,

Stropi de apă licărind?

Ce-i acolo, jos în apă,

Soarele, cu chip de fată?

În oglinda, parcă spartă,

Chipul ei e ca o şoaptă.

Susurul izvorului

Îi şopteşte dorului:

Vin acuma, ies îndată!

Vin la tine, dragă fată!

Adu cofa mai aproape,

Gura ta, sărută ape.

Am s-o umplu doar cu dor,

De mă scoţi, tu, din izvor!

Angela Ciuraru, 11.03.2017, Tulcea

Flori- femei, femeie-zână

Câte flori ea ţine-n mână

Tot atâtea vrea să spună

Că-i cu gândul azi la voi:

Sănătate, bucurie,

Dragoste, prietenie.

Unde-s flori şi armonie,

Este mama să se ştie!

Flori- femei, femeie-zână,

Tu, eşti mama cea mai bună.

Dar, cereşti îţi sunt copiii,

Numai ei te pot iubi,

Dacă i-ai crescut cum ştii!

Angela Ciuraru, 8 martie 2017

Înger

Carolină- Lină,

ce mi-ai fost lumină

mamă, tu, divină.

Viaţă  tu mi-ai dat,

La cer ai plecat.

Din iubiri, din amăgiri,

din trudă, din poticniri,

sacrificii, împliniri,

lacrimi, vise şi dureri,

ai vrut toate, cu ardoare,

să le faci tu, cu cătare.

Din copilul cel mai mare,

să obţii un om cu stare.

De copiii mijlocii,

câţi nepoţi ţi-or dărui,                       

să te bucuri pe măsură,

cum ai meritat tu, mumă.

Lui mezinul alintat,

un bărbat frumos şi-nalt,

i-ai dorit ca-n veşnicie

el ferice ca să fie.

Şi la casa lor plecaţi,

să muncească, să sădească,

doar iubire şi credinţă,

fără nici o umilinţă.

Dragă Lină- Carolină,

mult ai mai tăcut,

însă, multe-ai făcut.

Mai multe ai dat

decât ai luat.

Ai trait frumos,

fără vre-un reproş.

Tu chip luminos,

la cer ai plecat,

înger transformat,

mult m-a apăsat!

De e ziuă,

de e noapte,

de mi-e bine,

de  mi-e rău,

eu, slăvesc numele tău

şi-l voi pomeni mereu.

Îngerul plecat,

l-am divinizat

şi l-am aşteptat.

Nopţile cu vise,

zorile deschise,

cerul luminat

de- al tău chip curat,

cu tine-l împart.

De-acolo de sus,

veghe tu ai pus

să nu-i meargă rău

îngerului tău.

   Angele Ciuraru - 7 aprilie 2016

Înger  (mamei mele)

Este mama!

Copacul singuratic

Sunt un copac singuratic
Trăiesc la margine de drum.

Eu, nu am gard, dar nici stăpân.
Coroana mea, dă cerului parfum.

Am muguri noi şi florile sunt mii,

Ca mâine, ele vor rodi,
Şi-atunci, când coapte poamele vor fi,

Opreşte, stai la mine sub umbrare,

Culege roadele din soare.

Tu, îndrăzneşte, culege iar din poame,

Acestea sunt al belşugului -  rost bun.

Opreşte-te la margine de drum,

Şi gustă rodul despre care-ţi spun.

Căci rodul este, totodată,

Un dar frumos şi o răsplată.

Lui, soarelui, ce ma-ndrăgit.

Coroana, zilnic, el mi-a încălzit.

Coroana-i şi răsplată pentru cer,

Apa mi-a adus-o el.

E şi ofranda fructului,

La hrana pământului.

Sunt copacul singuratic,
Străjuiesc pe şes, tomnatic,
Marginea de drum, sălbatic.

Sunt copacul singuratic,
Încă nesacrificat,
Pentru lemn de foc -  tăiat.

Angela Ciuraru – 3 aprilie 2016

Pleacă iarnă!

Ai fost frumoasă,

maiestoasă!

Ai fost de gheaţă,

dar nu-mi mai pasă!

Astăzi îţi spun:

dute, drum bun!

Pleacă în nord

într-un fiord!

Acolo, te odihneşte

Atăt cât pofteşte.

Acuma e rândul lor:

Al florilor şi al visărilor,

Primăvara e-n pridvor

Şi aşteptată cu mult dor.

Angela Ciuraru, 23.02.2017, Tulcea

 

                                                           Colaj Angela C

 

 

Pictură: Thomas Hebermann

 

Coline dobrogene, în miez de iarnă.