Pasărea de la fereastră

Ea, pasărea din zare,

Stătea la fereastra cea mare. 

Privindu-mă cu mirare.

Eu, o priveam cu emoţii

Încet ─ fără să-o sperii.

Ea, parcă mă întrebă:

Ce mai faci dragă?

Eu, i-am  răspuns din gândiri,

Dar şi din priviri:

„Sunt foarte bine, 

Mi-era dor de tine!”.

Apoi, am prins-o într-o fotografie.

Să ţi-o arăt, mâine, şi ţie.

Pasărea nu s-a speriat.

Deci, nu a zburat.

A continuat a mă privi,  

Ca şi cum, ar fi trebuit,

Gândurile să ne fi citit.

A continuat  

Stingheră a mă privi.

Apoi, mi-a ciripit uşor, cu dor:

„Sunt un mesager al soarelui,

Am poposit pe marginea pragului,

Să-ţi dezmierd într-o clipă,

Cu-a ochiului aripă,

Pleoapele ochilor tăi,

Căci ştiu ce le-au făcut oamenii răi!”

Apoi, uşor, pasărea cu dorul

şi-a luat iar zborul.

Angela Ciuraru, 12.05.2016

Roata vieții

Din pânza rece ce curgea,

Pe sub pământ, cândva...

Am scos sus, la lumină,

Cu cofa plină,

Apa vieţii.

Din firul apei, am luat,

Atât cât soarta s-a-ndurat.

Născută apă-n strat freatic,

Noi am trudit în mod fanatic,

Rotind o roată la fântână,

S-aducă apa cristalină,

S-aşeze cofa suspendată, plină,

Pe ghizdul drept de la fântână.

Şi-am scos din puţ, apa cea bună,

Până acum o săptămână.

Când roata nu s-a mai rotit,

Fântâna nu ne-a mai servit.

Ea zace colo, părăsită.

Acum sunt alte roţi, ce i-au luat locul.

Şi trist, punându-i pocinogul.

Şi-nlocuind apa cea vie,

Cu  apa moartă, de canal
Purtată-n plastic, nu-n cristal.

Angela Ciuraru - 3 aprilie 2016

Altar de frumuseţe

De s-ar naşte-atâţia îngeri 

cu aripi de poezie

câţi romantici va să fie 

în genunghi postaţi

cu ruga 

credincioşi la un alar 

răsticnind apoi în dar

doar...frumosul unitar

Angela Ciuraru, 21.08 2016

Dor

Cu dor sau fără dor, 

Trăiesc, aşa, la fel, uşor, 

Nerăbdător, 

Gânditor, 

Câte-o dată cu... umor.

Iar de voi găsi, alt dor, 

Cel mai bun ascultător 

Al dorinţelor la dor, 

Nu ar trebui vreodată, 

Să mai sufăr după dor, 

Şi fireşte, nici să mor 

De... dor.

Angela Ciuraru,30.11.2016

Toamna întrebărilor

Ce este toamna?

De ce să ne-ntrebăm?

Nu o facem  de fiecare dată...

La începutul fiecărui anotimp?

Dar ce, toamna este altfel?

De ce visăm mai mult toamna?

Nu putem visa mai bine primăvara...

La începutul renaşterii naturii?

De ce toamna ne îndrăgostim?

Nu se poate întâmpla şi vara?

Nu umblăm hai-hui în perechi...

La munte - la aer, la mar e- la soare?

De ce să iubim atât de mult toamna?

Nu ne dă de lucru prea mult?

Nu muncim toamna cu gândul la iarnă...

N-o înşelăm în mod evident?

Ce este toamna fără dor?

Dorul - dor, dor călător.

Să iubeşti în toamna vieţii...

E târziul dimineţii?

Ce e toamna fără frunze, făŕ de  zbor?

Poţi  iubi căderea lor?

Sau aştepţi fulgii de nea...

Ce-or valsa în iarna ta?

Angela Ciuraru, 03.10.2016

Poezii de iarnă

Anul nou și cartea

Este iarnă, zăpadă, şi ger.

Cu-n ceai ferbinte,

Dar, fără cuvinte,

Stau singură-n în casă,

Cu o carte în faţă,

Citesc pagini şi rânduri,

Şi-mi caut prin gânduri.

Totul se pare

Nu-i o mirare,

Totul e nou, şi e firesc.

E un An nou, îmi amintesc

de prima zi, de primul ger,

prima zăpadă şi-un clopoţel.

Cu primii fulgi, gata să cadă,

Încerc o carte, fără tăgadă,

Deschid prima filă, să o citesc

Cum se numeşte, e nefiresc

„Zăpezile de pe Kilimanjaro”

Scrisă, desigur, de Hemingway.

Într-o lume ce nu părea deloc rai.

Angela Ciuraru – 01.01.2015

În anotimpuri
În anotimpuri,
fără a vorbi de flori, 
de cer sau de păsări,
este ca şi cum ai pornit
spre răsărit, 
fără a privi la soare,
sau fără a privi şi mirosi o floare
sau să nu scrutezi azurul cel mare
sau să nu te bucuri de venirea lor ─
a păsărilor, 
să te faci că nu auzi cucul cântând
şi „V”-ul păsărilor călătorind.

În anotimpuri,
fără a desena ceva
o floare, o zare, o mare
este ca şi cum nu ai fost niciodată copil.
Să stai pe plajă cu inima goală
să n-o desenezi în nisip
imaginânduţi-o în fel şi chip
sau să nu-ţi faci cercuri pe obraz
în culori de soare, oranj
să nu urci la munte-o potecuţă
desenând apoi o căsuţă...
este ca şi cum nu ai deschis o uşă,
a verii, culoare jucăuşă.

În anotimpuri
fără a prinde din zbor
o frunză căzută-n pridvor
este ca şi cum nu ai ştiut 
de la început
că timpul trece în culori,
că toamna desenează nori,
că soarele e mai domol,
cocorii îşi caută zbor spre casele lor,
vacanţele se vor sfârşi
copii şi adulţi ─ cu toţii vor şti,
culorile toamnei a iubi.

În anotimpuri
fără a inocula culoarea de nea
pe coala hârtiei, albă şi ea
este ca şi cum nu ai îngeţat pe derdeluş
la săniuş
sau este ca şi cum moşul nu a venit,
pe nimeni nu a păcălit,
este ca şi cum nu ai şti
că anul s-o sfârşi.
Desenează-mi în culori
cele patru zări!

Angela Ciuraru 07.09.2016

Brazii din faţa casei părinteşti

Am copilărit, cu fraţii mei, în zona de câmpie

Acolo, ca să crească, brazii n-au condiţii, nu coboară,

Deşi erau doriţi de mamă, să stea şi-n bătătură

Cu-a lor cetină măreaţă, să ne ocrotească întru veşnicie.

Dorinţa mamei, tristă, era neînplinită

Până-ntr-o zi, când tata, aduse din pădure

Doi pui de brazi şi o tufă de mure

Aşa, inima mamei, nu mai fu cătrănită.

În faţa case noastre, copacilor, doi fraţi

Un loc li s-a săpat, apoi au fost plantaţi

Iar noi, copiii, ce mult ne-am bucurat...

Treptat, am observat, cum ei s-au adaptat.

În vârf, ei tot creşteau, tinzând spre cer

Doriţi de fraţii lor, de munţi şi de zăpezi

Crescând, ei casa-au depăşit, de vârful nu le vezi

Doar ramurile mari, de jos, albastru nu mai cer.

Curând în cetina lor verde, vrăbiile şi-au făcut casă

Cu triluri vesele ne răsfăţau şi ne-ncântau

Iar de copiii, prin curte, cu zgomot se jucau

Un stol de păsări, iute, zburau din cetina cea deasă.

Atunci, când mama a îmbătrânit şi a murit

Nici brazii-fraţi nu-au mai trăit, au putrezit

Ei, brazii goi, privind la noi, de mama ne-aminteau

Cu sufletul pustiu, rănit ─ copii şi brazi, cu toţii o plângeau.

Iar într-o zi, acasă, cei patru fraţi de-am revenit

Pe brazii falnici, nici unul, nu i-am mai găsit.

Angela Ciuraru 12.12.2016

Flori sub zăpadă

Am fost frumoase o vară,

Ne-am îmbrăcat în zăpadă,

Mici petale colorate

Încă ne-ngheţate,

Se fălesc pe-afară

Încercând, fără izbândă...

Să mai râdă!

Florile ce-s sub zăpadă,

De pe ramul cel stingher,

Stau zburlite şi-au să  cadă,

În melancolia caldă, dar... cu ger.

Unde pleacă în iarnă florile ?

Ele, în suflet cald se-ascund 

Acolo-i un loc profund.

Pentu flori de dor şi gând!

Iară ea, alba zăpadă,

De sămânţă se-ngrijeşte

Sub o plapumă să şadă

Până germeni îi mijeşte.

Angela Ciuraru, 04.12.2016

Despre zâne

de Anatole France

„Te temi, verişoaară dragă că aceste fiinţe, bune şi rele, tinere şi bătrâne, după cum vor să fie, stăpânesc peste fire, care par totdeauna gata să se topească în ea, nu se vor lăsa în prada curiozităţii noastre şi ne vor scăpa în clipa când vom crede că am pus mâna pe ele. Ele-s făcute dintr-o rază de lună. Numai foşnetul frunzelor trădează trecerea lor, şi glasul lor se aseamănă cu murmurul fântânilor. Dacă îndrăzneşti să apuci pulpana rochiei lor de aur, te trezeşti în mână cu un pumn de frunze uscate. N-aş comite impietatea de a le urmări; numai numele lor ne va destăinui secretul firii lor.”

„Fèe  ^* în limba franceză, fata în italiană, haba în spaniolă, fada şi fade în portugheză şi provensală, fradette în dialectul din Berry, pe care l-a făcut celebru George Sand, provin din latinescul fatum, care înseamnă soartă.

Zânele sunt rezultatul concepţiei celei mai trandafirii şi celei mai tragice, celei mai secrete şi celei mai universale despre viaţa omenească. 

Zânele sunt sorţile noastre. Înfăţişarea de femeie se potriveşte sorţii, care e capricioasă, seducătoare, ademenitoare, plină de farmec, tulburătoare şi periculoasă. E prea adevărat că fiecare dintre noi are o zână drept naşă care, când se apleacă peste leagănul nostru ne face daruri minunate sau îngrozitoare, pe care apoi le păstrăm toată viaţa. 

Luaţi fiinţele, întrebaţi-vă cine sunt, cine le face şi ce fac; veţi afla că raţiunea supremă a existenţei lor, fericite sau nefericite, este zâna.” 

(ANATOLE FRANCE)

*Fèe- zână (în fr.)

O vacanță la Târgu Neamț

(Amintire din copilărie)

   Aş îndrăzni să încep prin a scrie despre unele lucruri, aparent simple, am să scriu, mici povestioare sau poate chiar amintiri din copilărie, fără  ca acestea să prezinte o importanţă mare pentru alţii, dar  pentru mine şi poate că pentru copiii mei,da.

   De când mă ştiu a fi mamă, sau prietenă cu diverşi copii, mi-aduc aminte cum le spuneam, în glumă desigur, că sunt neam cu Ion Creangă. Asta, deoarece fiind născută şi crescută în apropierea locului în care s-a născut marele povestitor, în judeţul Neamţ, nu departe de Humuleşti.

   Am păstrat așadar un accent neaoş, moldovenesc.  Atunci când mă aflu în situaţia de a vorbi, numai ce deschid gura, că şi aud pe cineva întrebându-mă dacă sunt moldoveancă. Cum aş putea să neg acest lucru?

   Am plecat din casa părintească de prin anii 70, trăind până astăzi pe meleaguri dobrogene. Încă nu m-am dezobișnuit de a vorbi în dulcele grai moldovenesc.

   În plus cred că, am moștenit un oarece talent în a povesti, doar de la părinţii mei.
   Cât despre bunici, nu pot spune prea multe, din păcate. Am cunoscut doar doi dintre ei, şi pe aceştia foarte puţin. 

   Nu pot uita că am copilărit o vară în orășelul din apropierea Humuleştilor,  la Tărgu Neamţ, la o bună prietenă a mamei mele, medic, şi care înfiase un bebeluş, pe când stătea în gazdă, la noi acasă. Mă luase la ea, pe când aveam vreo şase- şapte ani, chipurile să am grijă de cel mic, atât cât dânsa lipsea. Numai că, mai mult avea ea grijă ea de mine decât eu de copil.

   Deşi eram destul de mică, nu am uitat clipele petrecute în locurile acelea încărcate de basm dar şi de istorie. Ce preocupări puteam să am eu la anii respectivi? Nu puteam decât să mă joc sau să mă plimb prin împrejurimi.

   În acest răstimp îmi făcusem o prietenă un pic mai mare decât mine. Ea venise de prin București, fiind mai emancipată şi mai destupată la minte decât mine. Locuiam acum la bunicii ei din Târgu Neamţ, foarte aproape de Cetatea Neamţului. Bunicul ei, un chiabur înstărit, era bolnav. Nu aveam voie să-l supărăm. Dar noi, nu ne puteam abține să nu facem năybâtii, gălăgie sau altele de genul acesta.. Toate năzbâtiile noastre îl înfuriau rău de tot.

Atunci, trebuia să ne ascundem de îndată undeva ca să nu ne chelfănească. Şi, aveam mai multe variante: să ne ascundem sub o ladă mare, din lemn, din mijlocul curţii, toţi trei copiii; să fugim în livadă, trăgând şi închizând poarta după noi sau să o luăm la fugă pe uliţa din faţa casei, fără ca bătrânul să ne mai poată ajunge.

   Pe când bunica-gazdă sau doctorița, erau acasă, hoinăream cu prietena mea cât era ziua de lungă.

Şi, mi-aduc aminte cât am fost de impresionată vizitând Cetatea Neamţului care pe atunci nu era restaurată. Apoi ne plimbam prin târg, trecând prin faţa casei în care a locuit Veronica Micle.

   Dar drumul prin pădure, pe care ades îl făceam singure, spre cetate, la urcare şi apoi la coborâre era o adevărată aventură pentru noi copiii. Când ajungeam acasă, sleite de foame, ne aştepta  în poartă gazda cu o suită de întrebări si ameninţări. Despre acestea toate, noi uitam de îndată ce ne aşezam la masă.

   De multe ori trebuia să merg să cumpăr pâine de undeva din Humuleşti. Pe când mergeam acolo treceam şi peste un pod de unde puteam să văd cursul apei cunoscut mai târziu din poveștile lui Creangă. Aşa că stăteam şi admiram pe "Ozana cea frumos curgătoare" fără să-mi dau seama de trecerea timpului. Când ajungeam acasă cu pâinea făcută pe vatră şi din care eu înfulecam câteva bucăţi, eram supusă tirului de întrebări chinuitoare de mă făceam şi mai mică decât eram.

   Din păcate, vara trecu şi veni timpul să mă întorc la ai mei. Drept răsplată pentru ceea ce făcusem, am primit cadou o rochiţică roşie cu floricele. Parcă o văd şi acum. Eram tare mândră aşa, îmbrăcată cu ea. Am mers la autobuzul care avea să mă ducă la Roman, cu bucuria unei veri petrecută departe de casă dar şi cu regretul că vacanţa se terminase.

Angela Ciuraru, 3 decembrie 2016

Foto: Cetatea Neamţului (sursa fb)

Cetatea Neamţ -Tîrgu Neamţ