Repovestire de Iulia Murnu după Odiseea lui Homer
La întoarcerea din război, după ce
spulberaseră cetatea Troia, în drumul lor spre casă, Ulise cu tovarășii săi
aveau să treacă încă prin cumplite încercări pe uscat și pe mare. Un an
încheiat au zăbovit ei în palatul frumoasei Circe. Dar ajungându-i dorul de cei
lăsați în Iataca, se suiră pe corabie, înălțară vintrelele și doar vântul și
cârmaciul mânau liniștit vasul.
Întristat, Ulise spuse:
–
Iubiții mei, aș vrea să cunoașteți cu toții ceea ce ne-a menit mărita Circe, precum și bunele ei
sfaturi de care va trebui să ținem
seama, pe drumul nostru lung și anevoios de aci înainte. În ajunul plecării, pe
înserate, când voi vă odihneați la odgoane, ea m-a luat de mână și mi-a zis: “ Vei sosi
mai întâi la insula sirenelor. Trebuie să ştii că aceste sirene, numai pe
jumătate cu chip de om şi jumătate pasăre, momesc călătorii, fermecându-i cu
versul răsunător. Cine le aude cântecul nu se mai întoarce acasă, zadarnic îl
aşteaptă soţia şi copiii lui dragi, că acolo îi putrezesc oasele. Insula lor
este o luncă întinsă, cu mormane de oseminte şi putrejuni ale acelor nenorociţi
care au încăput în mreje.” Circe ne-a dat sfatul cum să ne ferim de glasul lor
vrăjit, ca și de lunca lor înflorită. Va fi nevoie ca eu să vă astup urechile
cu ceară, iar voi să mă legați vârtos cu funiile de catarg. Și de vă voi ruga
să mă dezlegați, voi și mai tare să mă cetluiți.
În vreme ce
Ulise destăinuia acestea și încă și alte grozăvii ce aveau să mai întâlnească în
calea lor, se apropiaseră de insula sirenelor .
Deodată suflarea
vântului încetă ca prin minune, aheii scoaseră pânzele și începură cu lopețile
să albească în spume apa. Între acestea, Ulise, luând un cuțit de aramă,
îmbucăți o roată mare, mare, gălbuie, de ceară, o frământă în mâinile lui
vânjoase, o muie la dogoarea soarelui și cu ea astupă auzul fiecărui tovarăș. La
rândul lor și ei îl legară de mâini și de picioare, cu funiile, în jurul
catargului.
Cum ajunseră la
cotitura țărmului, fermecătoarele sirene îi zăriră și începură dulcea lor
cântare:
Ulise
lăudate, vino-ncoace,
Tu slava-naltă-a
neamului ahaic,
Oprește
vasul să ne-auzi cântarea,
Căci nu
trecu vreun om pe-aici vreodată
Cu luntrea,
fără să ne-asculte versul
Ca mierea de
plăcut din gura noastră.
De cum ne-aude,
oricine se desfată
Și-nvață
mult, că noi cunoaștem toate
Isprăvile
ce-au săvârșit aheii
Pe șesul
larg din Troia. Ba cunoaștem
Și toate câte se petrec pe lume.
De ce le auzea
cântecul plin de vrajă, de ce dorea Ulise și mai mult să le asculte și se tot
ruga de oameni, cu semne din sprâncene, să-i de-a drumul. Ei însă, n-aude,
n-avede, vâsleau mai departe; ba Evriloh și un altul îl legară și mai strâns și
mai țeapăn, ca nu cumva să încerce singur să se desfacă.
Astfel, după
spusa vrăjitoarei Circe, Ulise a ocolit primejdia și s-a putut bucura de
cântecul măiestrelor sirene. Abia când se depărtară, de nu se mai auzea glasul
lor ademenitor, tovarășii își destupară urechile de ceară, apoi dezlegară
legăturile și-l sloboziră pe Ulise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu