La „fântânele” era un loc al copilăriei mele
Câteva fire de apă pură, izvorau de sub un deal
Ele se adunau într-un iaz, vara fiind plin cu floricele,
Flori de apă, stuf și broscuțe ce formau un cor ideal.
Cum scăpam de acasă, în vacanțe, fugeam la „fântânele”
Duminicile aveam dispensă, de la părinți, dacă eram
cuminți.
Așa că, toți copiii din vecini, ne adunam cu toate cele
Câte năzdrăvănii nu făceam! Câte jocuri ne treceau prin minți!
De fiecare dată, ne întorceam obosiți și murdari,
Cu brațele pline de flori veștejite. Ce încântați mai eram!
Bucuria jocului strălucea în ochii celor mici sau mari,
Numai mama, ajunși acasă ne striga, știind ce foame aveam.
Și iarna mai fugeam la „fântânele” dacă era zăpadă,
Trăgeam fiecare după noi săniile grele, degrabă.
De pe deal, vânt ne făceam, fără ca cineva în nea să cadă.
Strigam cât puteam de fericire, și iar o porneam sus pe deal în mare grabă.
O dată, ne-am dat și pe gheața de pe iaz, cu sania fără de
ață
La un moment dat, gheața mai subțire, s-a spart și a cedat
Fratele mai mic, până la brâu în apa rece, era încă în viață
Nu știu când a ieșit, cât a fugit. Ajunși acasă ne părea că am visat.
Mi-aduc aminte, că pe atunci, când încă eram doar copii
Moșul Crăciun ne scosese o carte frumoasă în drum
Parcă o văd și acum cu pozele ei în alb-negru
Iar pe copertă, în titlul ei scria: „Petrică sloi de gheață”.
Cine era? Era fratele meu cu hainele aproape înghețate.
Din carte, din fapte sau din întâmplări, copiii învaţă!
24 decembrie 2020, Angela Ciuraru
PicturăPeder Mørk Mønsted (1859- 1941)
Foto Angela Ciuraru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu