Repovestire de Iulia Murnu după Odiseea lui Homer
Nu
se îndepărtaseră mult de insula sirenelor, când deodată marea începu să se
înfurie și un clocot de talazuri cât un munte se înălță dinaintea lor fumegând
și aburindu-le vederea. Se înfiorară vâslașii și scăpară vâslele în apă, iar
vasul stete în loc.
Iute Ulise povățui pe oamenii săi:
–Iubiții mei, noi nu suntem neîncercați la
primejdii. Am trecut doar clipe grele închiși în peștera Ciclopului. Dacă îmi
veți asculta sfatul, vom scăpa și de data asta cu bine. Nu vă clintiți de pe
bănci și dați afund cu lopețile în brazda mării.
La plecare,
mărita Circe îi grăise lui Ulise tot ce va avea de întâmpinat și de suferit în
calea lui mai departe, de asemenea, și ce cale va trebui să apuce:
„Te voi lămuri
ce fel e drumul pe o lature şi ce fel e pe de alta. Deoparte sunt stâncile,
care se bat cap în cap, spaima corăbierilor; nimeni nu s-a putut lăuda că a
ieşit de acolo cu vasul neizbit; numai vestitul „Argo” cu care plecase Iason în
căutarea „Lânei de aur”, a scăpat ca prin minune. Valuri răscolite de un vifor
năpraznic poartă deavalma leşuri şi scânduri răzleţe. Nicio zburătoare nu a
putut străbate stâncile rătăcitoare; din stolul de porumbiţe, care îşi iau
zborul într-acolo, cărând în plisc hrana către cer, de fiecare dată cade câte
una sfârtecată între colţani; doar că numărul lor rămâne mereu acelaşi, căci
plăsmuită din înalturi, o alta vine să ia locul celei căzute.”
Spre a ocoli
această primejdioasă stâncărie plutitoare, nu-i mai rămăsese lui Ulise decât să
meargă pe cealaltă parte a drumului, unde erau două stânci: una aşa de înaltă,
încât culmea ei sta veşnic în nori.
„Niciun om, îi
mai spusese măiastra Circe viteazului nostru, chiar de ar avea douăzeci de
braţe şi de picioare, nu ar fi în stare să urce și să coboare, într-atât de
lunecos şi de lustruit îi e povârnişul.”
Cam pe la
jumătatea peretelui stâncos se afla iazma îngrozitoare cu numele de Scila, pe care
avea s-o întâlnească Ulise. În această văgăună întunecată şi afundă, de n-o
străbătea săgeata celui mai destoinic arcaş, proptită pe câte şase picioare sta
Scila cu trupul cufundat pînă la mijloc şi
numai cele şase capete, fiecare cu câte trei şiruri de dinţi plini de otravă şi
le scotea afară pentru a prinde prada. Nu era chip să treacă prin faţa dihaniei
vreun vas, fără ca ea să nu-și întindă câte un cap rânjit și lătrător cu gușă
lungă, să apuce câte șase oameni dintr-o dată. Nesățioasă pescuia delfini sau
câini de mare, sau alte asemenea soiuri de pești uriași, de care marea era așa
de bogată.
Ca la o săgeată
depărtare se găsea cealaltă stâncă, mai scundă. Sub un sălbatic smochin
împlântat în piatră, cu un frumos frunziș înrămurit, își avea sălașul a doua
iazmă de temut. Caribda , care sorbea apele negre ale hăului fioros. De trei
ori pe zi slobozea apa sărată și de trei ori pe zi o înghiorțăia înfricoșător. Totul
era să nu se nimerească cineva prin împrejurime când ea sorbea valul, că-l lua
cu sine. Nu-i mai putea veni în ajutor nici Cutremură-Pământ, stăpânul mărilor.
Iar când își revărasa apele din gură clocoteau cum clocotește fiertura în cazan
sub foc mare.
Deși Circe i-a
prezis de mai înainte toate acestea și l-a povățuit cum să se poarte în toate
împrejurările, chiar îl rugase să nu lupte cu Scila , căci ea e un rău
nepieritor și de neânvins, totuși, în dorința de a-și mântui soții, el îi
nesocotise povața și uită de ea. Îmbrăcă vestita sa armură, înșfăcă două
perechi de suliți, ieși pe puntea corăbiei și se puse la pândă, așteptând ca
pocitania să apară de pe mohorâta stâncă.
„Spune-mi
adevărat, voi putea să scap cu zile de turbata Caribda şi să mă iau la luptă
numai cu Scila, în clipa când s-ar
năpusti la tovarăşii mei?” întrebase viteazul pe Circe, când stătuseră de vorbă
împreună.
„ Îţi arde de
războaie şi vrei să te baţi cu Scila, îi răspunsese Circe. Scila e nemuritoare.
Mai bine dă zor şi strigă în ajutor pe Crateida, pe a Scilei mumă, ce a născut
această urgie a lumii; ea singură o va putea stăvili. Altminteri, cu capetele
ei multe, namila îţi va smuci toţi oamenii din vas şi te va nimeri şi pe tine.”
Aşadar, Ulise
ştiuse că Scila era o primejdie de neînlăturat, totuşi el alesese drumul cel
mai puţin primejdios, cu speranţa că-şi va putea mântui soţii.
Astfel înarmat
sta de pază şi da porunci:
–Cârmaciule, ia
seama, că în mâna ta e cârma corăbiei. Abate prora cât mai spre stâncă, departe
de acel fum şi de talazul învolburat. Să nu dea vasul buzna dimpotrivă şi să ne
primejduim.
Pe când înaintam în strâmtoare, având
deoparte pe Scila şi de alta pe Caribda, Ulise cu ai săi priveau îngroziţi cum
în clipa cînd revărsa apele Caribda urla cumplit, învălmăşindu-se peste stâncă
şi rostogolindu-se în clăbuci şi spumă, de lăsa să se străvadă fundul mării cu
prundişul negru. Cum stăteau cu ochii pironiţi spre vâltoare, Scila răpi de pe
vas şase oşteni din cei mai voinici. Până să se dezmeticească, cei rămaşi
văzură doar mâini şi picioare zburate în văzduh şi auziră chemarea lor şi
strigătele de durere în ceasul din urmă.
Din tot ce
pătimiseră până atunci umblând pe mare, nimic nu-i păruse lui Ulise mai jalnic
ca zbuciumul fioros al bunilor oameni, care se zvârcoleau ca peştii prinşi în
vârşe şi piereau înghiţiţi de vii la gura peşterii.
Când trecură de stânci, de Scila şi de Caribda, ei o întinseră la drum mai departe pe apele mării albastre.
Ilustrație Ecaterina Filionescu Murnu
