Goethe despre "Verde"
- Primăvara vine - la țară – în „Traista ciobanului”.
- Cea mai mare revoluție a pământului e primăvara lui.
- Pomi înfloriți: miting de mirese în livezi.
- Primăvara, când te gândești la viscol, ți se pare că ai fost prost îmbrăcat în timpul iernii.
- Primăvara, inimile tinerilor fac schimb de locuință.
- Primăvara, ciocârliile cântă la piculină și pământul la tractor.
- Primăvara, în fiecare brazdă este o inimă și în fiecare sămânță încolțește o nădejde.
- Cea dintâi iarbă verde: primele tulee pe obrazul pământului adolescent.
- În lupta contra iernii, toamna își cheamă sub arme ultimele contingente de flori.
- Vara: primăvară întoarsă din voiaj de nuntă.
- Primăvara, când te gândești la viscol, ți se pare că ai fost prost
îmbrăcat în timpul iernii.
- Cea mai mare revoluție a pământului e primăvara lui.
- Pomi înfloriți: miting de mirese în livezi.
Lilli Promet - "Primavera"
unde-i raiul vântului,
dragostei, cuvântului.
Toate drumurile duc
Către Joia focului
spre amiaza locului,
unde arde patima,
unde cântă lacrima.
în fiecare zi.
Aș vrea să pot auzi
cum naște ziua și cum scade seara.
a început urcușul
și-adâncul avânt.
Greierii își caută arcușul.
fă-i numai semn,
călător pe pământ și pe ape,
în corăbii și care de lemn.
eu, noroiul din mine,
îl acopăr cu flori de primăvară
Nu te mai osteni degeaba
Floarea e mai importantă decât zăpada.
... și pentru puțin timp.
Eu, în mine, am cultivat mereu
o grădină într-o oglindă,
Care reflectă doar primăvara.
sună ramul, sună glia.
Focuri ard, albastre ruguri.
Pomii simt dureri de muguri.
prin grădini ne-nsuflețim.
Pe măsura-naltă-a firii
gândul ni-l dezmărginim.
Sub veșminte ne ghicim.
Căutăm în primavera
un tărâm ce-l bănuim.
mitic să ne-alcătuim,
ochi ca oameni să deschidem,
dar ca pomii să-nflorim.
de Lucian Blaga
aprins sărută cerul la apus
și-i scoate ruji de sânge pe obraji.
Trântit în iarbă rup cu dinții
gândind aiurea - mugurii
unui vlăstar primăvăratic.
amari înfloresc potiri grele de nectar"
și cald din temelii tresar
de-amarul tinerelor mele patimi.
Pe unde-ați fost și voi străine,
Veniți, dragi păsări, înapoi –
Veniți cu bine!
Plâng codrii cei lipsiți de voi.
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ceea ce-ați lăsat? Nu v-a fost dor
De țara voastră?
N-ați plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-ați adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-ați spus,
Că doine ca a noastre nu-s?
Voi revedeți câmpia iară,
Şi cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aș vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!
Cu căciulița albă de zăpadă,
Un ghiocel sfios și speriat
Își scoate căpușoru-n vânt să vadă.
Și ce călduț și bine e afară!...
De ce-ar întârzia-n pământ, nătâng,
Când are strai nouț de primăvară?
Și-i singurel: un firicel de viață...
Doar iepurașul fără căpătai
Se-apropie tiptil și-i iese-n față.
- Ești prea subțire, fraged ghiocel...
Și s-a tot dus. În urma lui peste pădure
Începe-a ninge-ncet, încetinel.
Prin fulgii moi de puf ce prind să cearnă.
Se-nalță-n picioruș, nu-i vine-a crede...
- Ia uite, frate, parcă-i miez de iarnă!
Învinețit de frig, se înfioară:
- Nu-mi pare rău că mor... M-am cam grăbit,
Dar am adus o nouă primăvară!
de Nichita Stănescu
Să creștem pe ramura
vie a cuvântului.
Eu sunt A
petala strigării
tu ești U
friguroasă floare.
în noi înșine
ca litere singure
în interiorul cuvântului.
O, tu, cuvântule,
sex și matrice
din care se naște
întreg viitorul.
în noi înșine
în voi înșivă
în ei înșiși,
ca florile, numai ca florile,
florile dalbe
flori de măr.
mi te ivești istovitor de dulce
cu sânii bulbucați zvâcnind să culce
pe ei sărutul lutului, alene.
sub piept loveşte-n caldarâm o minge
și ziua pe trotuare se prelinge,
lăsând în urmă-i iz de primăvară.
ies pomii toți cu trunchiurile-n floare
Hei... zi cu soare-n zare, spune-mi oare
cam câte fete-s astăzi deflorate?
sărută-n creștet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din depărtare
și mor în primăvară ofticoșii...
ghiocei
în palme
zambile mi-au inflorit
în ochi
și-mi parfumează
ale sufletului alei
stârnind copacilor uscați
de prea multă toamnă
nesfârșite primăveri.
Mi se întorc în inimi
păsările cu ramuri
de măslin în cioc
vestindu-mi
că mă voi îndrăgosti
din nou
de tine.
E întâi martie
mă leg cu alb-rosu, mă dăruiesc ție
și aștept.
Să mă agăți, te rog,
pentru totdeauna
în piept!
Mugur alb, și roz și pur,
Vis de-albastru și azur,
Te mai văd te mai aud!
Soare, soare...
Corpul ce întreg mă doare
Sub al vremurilor joc.
Primăvară,
O copilă poposită la fântână
Te îngână
Pe câmpia clară...
Mugur alb, și roz și pur,
Te mai văd, te mai aud,
Vis de-albastru și azur.
de ce nu-mi este dat s-o sorb cu tine,
și-alături să simțim sub talpă humă
de iarba vieții grea, cum de suspine
mi-i inima de când nu te-am văzut ?
Vreau soarele, pe degetele noastre
unite, un inel să făurească ;
albastre zările-n privirile-ți albastre
să le privesc și dragostea să crească
din rădăcini bătrâne ca grădina
( mai mandră decât cea care s-a dus ),
să-mi ierți, și eu să-ți iert, de-asemeni, vina
de-a fi iubit mai mult decât am spus.
Și să ne ducem colo, sub coline,
a primăverii zână-nduioșată
să ne prefacă-n gemene tulpine,
pe care-aceeași moarte să le-abată.
Mă rog la frunza de măceș,
Mă rog la spicul grâului:
Dă-i omului tot ce-i frumos.
Al porumbeilor pe ram,
Dă-i boare de parfum prin geam;
Dă-i dorul de-a umbla prin munți,
Cu flori pe cărărui, pe stânci,
Cu vulturi peste râpi adânci;
Dă-i pâinea albă lângă vin
Şi frate bun şi bun vecin
Şi somnul noaptea fără chin;
Dă-i chipul din izvor curat
În care şi-a astâmpărat
Şi setea şi obrazul cald
În drumul lui către înalt.
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi
În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher
Cocorii toamnei ce trecu
Şi cuiburi au murit la streşini
Şi lângă mine nu eşti tu
Schimbări mai grave decât moartea
Au fost şi sunt şi vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Şi vin nebuni să facă schi
Ninsoarea-mi intră-n trupul tot
E-un dans de oameni de zăpadă
Ce-mbrăţişarea n-o mai pot
În noi e iarnă pe vecie
Doi foşti nefericiţi amanţi
Ia-ţi înflorirea primăvară
Şi toţi cocorii emigranţi
Nu veni n-ai nici un rost
Poţi să pleci suntem reci
Iarnă ni-i pe veci
Au ieşit iar ca să vadă
Lumea ce le înconjoară
Florile de primăvară.
Străpung stratul gros de frunze,
Ghioceii se strecoară
Grabnic, înspre soare ─ afară.
Cu florile mărunţele ─
Coliere cu mărgele,
Cată soarele şi ele.
Ies la luptă, toţi, ca fraţii.
Înarmaţi cu mici topoare
Frunze scurte, rotunjoare.
Toate-atunci când înfloresc.
Un covor e-acum pământul
Răsărite, cuprind crângul.
Matsuo BASHOÓ
Priviţi-i direct în floare şi veţi afla!"
(Petale si fluturi)
Cu cerneală dintr-o mare şi cu flori nemuritoare.
Dac-ai să-nţelegi vreodată dragostea adevărată
M-ai lasă să-ţi pun în plete albe flori de margarete,
Iar în ochii tăi de zână, stele ce cad în fântână.
Cu speranţă şi lumină prin a inimii grădină...
I-am dat pomii înverziţi, cu flori mici acoperiţi.
Nu i-am spus de primăvară, că a fost mereu fugară
Şi-a lăsat pe-a vieţii cale o ninsoare de petale.
Pe-o cărare de iubire, legând ploi de amintire...
De-ai fi lângă mine-acum iarba ţi-ar face un drum
Către razele de soare, prin poveşti nemuritoare,
Şi-am pleca cu-al meu dor către-al liniştii izvor.
Depărtări scăldate-n vânturi, apă, ţărmuri şi nisipuri.
Se nasc îngeri printre nori, din glas de privighetori,
Poposesc prin crengi cereşti şi te îndeamnă să iubeşti,
Iar în zări de Timp se-aşază anii care-mi lăcrimează.
Cântec de primăvară
de Nichita Stănescu
Desigur, primăvara mi-a țâșnit din tâmple.
De umbre, umerii îmi șiroiesc, tăcut,
prea bine mi-e și nu mă mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncăput.
E-ntâia oară când rămân fără de viață,
de primăvară-ncercuit cu frânghii,
până miresmele îmi dau un pumn în față,
trezindu-mă, le-adulmec și le mângâi.
Și mor a doua oară, când îmi taie chipul
pala de raze atârnând de crengi
și iar mi se rotește-n păsări timpul,
când pasul tău răsună pe sub crengi.
Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene
imaginile tale, clinchetând.
Mor sacadat și reînviu din vreme-n vreme,
de-otrava morții sufletu-mi eliberând.
Pe rugul lor mi-e sufletul întins
până miresmele îmi dau un pumn în față,
și mă trezesc, și-nving și sunt învins.
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!
S-a dus, şi câmpu-i veştejit -
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!
Frunzişul tot e răvăşit -
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!
Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai venit!
Foto: Angela Ciuraru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu