CERCURILE CUNOAŞTERII: Reîntâlnire cu Ştefan Luchian

„Iubind arta, inimile noastre se întâlnesc”

Arta?

Arta este marea aspirasţie a umanităţii spre absolut, ea stabileşte prin modalităţi insuficient analizate raportul ei prin om cu lumea în general, inclusiv cu lumea primordială din care ne tragem şi în care reintrăm cu un suspin...

Arta este fără îndoială o modalitate de comunicare specifică a condiţiei umane.

Arta trăieşte în fiecare din noi, în fiecare om, ca o împlinire care aşteaptă...

Arta cuibăreşte în inimile noastre o stranie nelinişte... un cântec vechi.

Ştefan Luchian este pentru cultura românească omul împlinirilor secolului său: printr-o iluminare subtilă, prin culoare, printr-o bucurie a materiei care răbufneşte vibrant, sonor, uneori îmbrăţişând totul cu un suspin. El deschide un drum!

Când privesc opera lui, poposesc în muzică, într-un acord intim, ca în muzica de cameră.

După 1900, el vine să marcheze în arta noastră plastică începuturile unei viziuni moderne, beneficiind în acest scop de o organizare interioară selectivă care-l conduce spre sinteză. Este modern prin luminozitatea culorii, prin atmosfera densă şi uneori halucinantă pe care o au unele din lucrările sale, în fine, prin „expresivitatea nouă” a tabloului, prin reducerea la esenţial.

Posesor al unor mari duioşii şi frământări interioare, artist al sublimelor învolburări ale inimii, el se dovedeşte un dăruit al expresiei coloristice, stabilind un contact perpetuu cu coordonatele intime ale vieţii, dialogând cu noi într-o generoasă şi sublimă armonie. Un posedat al expresiei plastice, el ne pune în contact direct cu constantele interioare, cu umanitatea, într-o generoasă fuziune. Am putea afirma că, parţial poate, opera sa este rezultanta paletei sale, a incantaţiei coloristice pe care o degajă ca o iradiere solară.

În începuturile sale există o influienţă secesion, un secesion epurat mai târziu atât de şcoala franceză cât şi de ascendenţa lui Nicolae Grigorescu, care-i inoculează, conştient sau nu, doza de pitoresc din anumite lucrări („Pe drumul satului”, „Peisaje cu case”, „Safta Florăreasa”) etc.

Tonuri surde, greu de descifrat, bunuri nobile, alburi sfărâmate de pastel, verzuri inedite, când albastre când coapte, sălăşuiesc, cu bucurie parcă, în paleta sa inepuizabilă, la care se adaugă cu dărnicie roşuri şi ocru-galbenuri surprinzătoare, dozate cu balanţa unui farmacist.

Un tablou de Ştefan Luchian ne apare construit din zone pregnante şi zone de sugestie. Un expresionist lucid, neagresiv, de tip mediteranean (de tip grecesc). El se afirmă înainte de toate ca un umanist al picturii, la o dimensiune clasică, dar nu la o concepţie clasică.

Autoportretele sale constituie o referinţă umană, o investigaţie, o morfologie psihologică şi, în fine, o responsabilitate. Dealtfel autoportretele sale implică total generozitatea concretă interioară, formând un capitol aparte la care n-am putea adăuga ca tensiune egală decât portretele lui „Moş Nicolae”.

Artistul „trăieşte” prin arta sa, marcând note note specifice de introspecţie, de comunicare social-umană, de atmosferă specifică în compoziţii ca: Lăutul, La împărţitul porumbului, ca şi în peisaje ca Ghereta Filantropiei sau Moara de la Poduri, Sălciile, Sălciile de la Chiajna, peisajele de la Brebu sau cel intitulat După ploaie, demonstrând fără putinţă de tăgadă structura superioară, poezia şi suculenţa artei sale.

Suprafeţele tablourilor realizate sunt tratate larg şi unitar ca optică, pensula sa se preumblă pe suprafaţa operei, când neliniştită, când aşternând amplu materia densă, generoasă, în tuşe cu neprevăzute implicaţii şi străfulgerări (din vârful pensulei rotunde), cu accente impulsive, inspirate.

La Luchian forţa de plasticizare se impune zonal, valorificând primatul culorii, cu interjecţiunea culoare- structură. Valorile coloristrice se orchestrează simultan. Picturalitatea se vădeşte şi captează cromatica, senzualitatea şi un patos distilat printr-o modalitate interioară. Trăieşte încă în el ceva romantic. Romantic, ca metodă de alcătuire a imaginii interioare. Acordul său propriu străbate când echilibrat, când fluid, iar sistemul de subordonare frizează uneori decorativul în aspiraţia spre modern. În fine, plastica sa stăpâneşte, repet, prin sonoritate, zonele pictate. Bineânţeles în acest context transpunerea sa trebuia să fie absolut lucidă (de o acuitate organică) pentru a stăpâni tabloul care face din artist în timpul lucrului un şef de orchestră.

Genial şi inegal (de la o lucrare la alta), Luchian ne-a lăsat o suită întreagă de „opere de căpătâi” în care el stăpâneşte fundamentalul implicându-l în actul creaţiei. Cu toată perspectiva sa (o perspectivă sugerată), pictorul tinde în aceste circumstanţe către viziunea plană a modernilor.

Există, aşadar, la el, o analogie între model din care se constituie imaginea pictată şi proiecţia sa mentală acumulată aprioric. Artistul posedă ceea ce s-ar putea numi „inteligenţa viziunii plastice” care-l conduce la modul său specific de structurare. Şi din nou, în aceste condiţii unice este extrem de greu de determinat cât este spiritualitate şi cât materie sensibilă, fascinaţie într-o pictură atât de subtilă ca a sa! Dar ceea ce este indubitabil, este faptul este faptul că în cazul lui Şt. Luchian avem de a face cu o operă de o calitate cu totul particulară care ne determină emoţia.

El făureşte tabloul în felul său, cu sinceritatea spontană, cu o anumită dragoste pentru arabesc şi filigrane picturale. În arta sa nu trăieşte nimic ascuns. Tabloul oare realizat fără efort, pare o confidenţă. Opera sa se reâmprospătează la fiecare lucrare, în contactul cu natura, „prin ochi”, printr-o emoţie a inteligenţei plastice. Înainte de toate, observăm siguranţă în actul său creator. Şi totuşi spontaneitatea sa nu are nimic din acel „fa presto” al virtuozilor. Densitatea materiei picturale are la Luchian ceva tactil şi decisiv, afirmând viaţa substanţei, tranşând sau sugerând respiraţia tabloului. Suprafeţele clare, animate, sunt adesea subliniate de un contur neutru pigmentat (de o modalitate orientală). Opera sa se afirmă prin expresie, printr-un acord intim dăruzit lumii sensibile, prin încredere. Opera sa nu uluieşte fiindcă ea nu rupe cu trecutul, nu creează hiatusuri. Arta sa stăpâneşte de fapt universalul, tonul major printr-o emoţie palpitantă, lucidă, care ne atrage spre el ca un magnet. Frumuseţea în opera lui este o frumuseţe preferată, definită, selectată de el. Avem de a face cu o calitate de o dimensiune umană, o atracţie efectivă.

Dacă Luchian a fost un geniu, atunci a fost un geniu al mişcării pigmentului în materia coloristică, el procedând prin armonizare. Nu posedă în special sensul ritmului, el îşi construieşte tabloul pe raporturi, pe „mase” de culoare. Dar orice am putea adăuga, important domină în arta sa faptul că stăpâneşte esenţialul, că refuză confuziile şi virtuozitatea, că ochiul şi inima sa privesc în profunzime adevăratele valori ale vieţii şi plasticităţii.

Pe calea marilor deschizători de drum într-ale artei, Luchian atinge „stadiul reflecţiei afective a intelectualităţii”. Pe măsură ce iubeşti opera pictorului, întrebările vin, vin ca norii ce spală ochiul, motiv pentru care mă opresc aici, remarcând din nou surprinzătoarea sa apariţie care a determinat brusc, asemeni lui Eminescu, în dezvoltarea artei plastice româneşti, o deschidere către noile valenţa ale artei, ale artei văzute preponderent prin culoare. El şlefuieşte limbajul asemenea lui Eminescu în literatură.

Învins după ani de muncă în condiţia sa fizică, Luchian pictează cu pensula legată de mână în 1912. Se stinge în 1916.

Întrebările, uimirile şi tristeţile din ochii autoportretelor ne călăuzesc cu ingenuitatea lor, prin drama reuşitei lor.

Brăduţ Covaliu - „Pe târâmurile artei”

La 1 februarie 1868, la Ștefănești, Botoşani, se năștea Ștefan

Luchian (d. 28 iunie 1916, București, România), unul dintre cei

mai mari pictori români, supranumit poetul plastic al florilor.