de HANS CHRISTIAN ANDERSEN
Nu e nimeni pe lume care să știe atâtea povești ca Moș Ene. Și n-are pereche în felul de a le istorisi!
Astfel, spre seară, când copiii șed frumușel în jurul mesei sau pe scăunașele lor, sosește și Moș Ene. Urcă treptele fără zgomot, căci umblă în ciorapi; deschide încetișor ușa și – hâș! aruncă lapte dulce în ochii copiilor, dar ușurel, ușurel de tot și totuși îndeajuns ca să nu mai poată ține ochii deschiși ca să-l vadă. Se strecoară apoi in spatele lor, le suflă, lin, în ceafă și copiilor li se face capul greu. Da, da! Dar nu doare, fiindcă Moș Ene nu le vrea răul, ci doar să-i vadă liniștiți, lucru care izbutește cel mai bine când copiii sunt duși la culcare; să stea liniștiți ca el să le poată istorisi povești.
Când pe urmă cpoiii dorm, Moș Ene se așează la căpîtâiul lor. E bine îmbrăcat: poartă o haină de mătase, căreia nu e chip să-i deslușești culoarea, căci e când verde, când roșie, când albastră, după cum cade lumina. Poartă câte o umbrelă de ploaie la fiecare subsuoară. Pe una din ele, acoperită cu poze, o deschide deasupra copiilor bunim și atunci el visează toată noaptea cele mai minunate povești; pe cealaltă pe care nu-i nici umbră de poze, o deschide pe deasupra capetelor copiilor neascultători, care, astfel, dorm prostește și când se trezesc, dimineața, se povestesc că nu au visat nimic.
Să auzim acum ceea ce Moș Ene a povestit în fiecare seară, timp de o săptămână, unui băiețaș, pe nume Hialmar, la care venea pe innoptat. Sunt șapte povești, tot atâtea câte sunt într-o săptămână.
– Ascultă! zise Moș Ene după ce l-a dus pe Hialmar la culcare. Acum am să-ți împodobesc odaia!
Și deodată toate florile din glastre se prefăcură în arbori mari care-șim întindeau crengile până sub tavan și de-a lungul pereților, astfel că întrega încăpere aratp ca un chioșc încântător. Și toate ramurile erau pline de flori și fiecare floare era mai frumoasă decât trandafirul, mirosea plăcut și, dacă o gustai, era mai dulce decât mierea. Fructele străluceau ca aurul, și erau în crengi și cozonaci care plesneau de atâtea stafide. Era neasemuit de frumos! Dar, în același timp, din sertarul în care zăceau cărțile de școală ale lui Hialmar, se auzi o tânguire jalnică.
– Ce-o mai fi și asta? zise Moș Ene și, apropiindu-se de masă , trase sertarul.
Era tăblița și, pe ea, o adevăărată răscoală, deoarece în lecția de aritmetică se strecurase o cifră greșită și totuși era gata să se dea de-a dura; creionul se frământa și se sălta în sfoară, de parcă ar fi fost un cățel în lanț care ar fi vrut să ajute la lecție, ceea ce, bineânțeles, nu potea face.
Apoi se porni pe văitat și cățelul lui Hialmar, că-ți venea să-ți astupi urechile. Pe fiecare pagină erau înșirate de sus în jos, la margine, câte o literă mare și alături aceeași literă, mică, acestea, erau modelele. Iar de-a latul, în dereptul fiecăreia, se întindeau litere care voiau din tot sufletul să semene cu modelul și pe care le scrisese Hialmar , dar arătau ca și cum s-ar poticni din liniile pe care ar fi trebuit să se așeze, și-ar fi căzut.
– Vedeți, așa trebuie să vă țineți! spuneau modelele. Uite-așa , poțin spre dreapta, cu o pornire avântată!
– Vai, am vrea noi să fie așa, îi răspunse lui Hialmar literele, dar nu putem, că prea suntem slabe!
– Atunci trebuie să vă întăriți! zise Moș Ene.
– Asta, nu! strigară literele și stăteau atât de șui, că te apuca și râsul privindu-le.
– De! tăcu Moș Ene. În loc să spun povești trebuie să fac instrucție cu literele; Un- doi! Un-doi!
Și muștrlui literele în așa chip, îcât ele se înșiruiră tot atât de frumos și mlădios ca și modelele lor.
Dar când Hialmar se trezi dimineața, literele erau tot așa de firave și de jalnice ca și în ajun.
Cu se duse Hialmar la culcare, Moș Ene atinse cu mica lui stropitoare fermecată toate mobilele din odaie și iată că mobilile se porniră pe sporăvăit... Vorbeau toate deodată, fiecar.e despre sine, afară de scuipătoarea din colț, care tăcea, înciudată că mobilele pot fi atât de înfumurate încât să nu vorbească decât despre ele, să nu se gândească decât la ele și să nu țină seama și de ea care stătea, umilită, într-un colț și se lăsa scuipată de fiecare.
Deasupra scrinului atârna o picătură mare într-o ramă aurită; se puteau vedea acolo niște arbori mari și bătrâni, în iarbă flori și un râu care curgea în jurul pădurii, pe lângă niște castele și care se pierdea, în depărtare, în marea sălbatică.
Moș Ene atinse tabloul cu stropitoarea lui vrăjită și, deodată, păsărelele zugrăvite începură să ciripească, ramurile să se miște în bătaia vântului și norii să plutească; li se putea vedea până și umbra care aluneca peste întreaga priveliște.
Apoi Moș Ene îl ridică pe micul Hialmar în brațe și îl așeză cu picioarele în iarba deasă din cadră. Razele soarelui îi surâdeau printre crengile copacilor. Dând fuga la râu, Hialmar se urcă ântr-o corăbioară care-l aștepta acolo; era vopsită în roșu și alb, pânzele luceau ca argintul și șase lebede, cu cununi de aur la gât, și cu stele albastre, strălucitoare în creștet, traseră corăbioara de-a lungul râului care tăia pădurea; în tot timpul drumului copacii povestiră despre tâlhari și vrăjitoare, iar florile, despre zâne mici și drăgăjașe și despre ceea ce le istorisiră lor fluturii.
Pești cu solzi ca aurul și argintul pluteau alături; când săreau, făceau să plescăie apa, și păsări roșii și albastrte, mari și lungi, zburau în două șiruri lungi în urma corăbioarei; gâzele jucau în jur și bondarii făceau: bâz, bâz! voiau să-l însoțească pe Hialmar și să-i spună fiecare câte o poveste.
Ear o plimbare de toată frumusețea. Pădurile se înfățișau, când dese și întunecoase, când se prefăceau în cele mai fermecătoare grădini pline de soare și de flori; se perindau castele mari din sticlă și marmură, pe terasele căroraa stăteau domnițe și toate erau fetițe pe care Hialmar le cunoștea bine; se jucase chiar cu ele. Îi întindeau mâinile în care țineau cele mai drăgălașe inimi de turtă dulce din care au vândut vreodată femeile cu dulciuri; și Hialmar, când trecea pe lângă ele, rupea câte un colț din turta dulce pe care i-o întindea domnița, și așa căpăta de la fiecare câte o bucată. La fiecare castel făcea de strajă câte un prințișor cu sălbuță de aur la umăr și prințișorii ăștia presărau peste tot stafide și soldați de plumb.
Hialmar plutea când prin păduri, când prin săli mari, când prin mijlocul unui oraș; trecu și prin cel în care locuia dădaca ce-l purtase în brațe când era mikc; dădaca îi făcea semn cu mâna și îi cânta stihurile acelea scurte și drăgălașe pe care ea le născocise anume pentru Hialmar:
„De tine, Hialmar, dragul meu,
Îmi amintesc adeseori.
Te sărutam, cu dor, mereu
Pe ochi, pe frunte, pe-obrăjori.
Te-am auzit când ai șoptit
Întâia vorbă-n viața ta.
Un înger de copil erai
Și-n brațe te-am purtat cândva.”
Şi păsările cântau şi ele şi florile jucau pe tulpinele lor şi bătrânii copaci dădeau din cap, de parcă Moș Ene le-ar fi istorisit și lor povești.
Vai, cum mai turna afară ploaia! Hilmar putea să o audă și în somn, și cum Moș Ene deschisese fereastra, se putea vedea apa cum stătea în picioare pe prichiciul ferestrei; era afară, o mare întreagă, dar, chiar lângă casă, aștepta cea mai măreață corabie din lume.
Vrei să vii cu mine, să întindem pânzele amândoi? întrebă Moș Ene. Vei putea călători prin țări străine toată noaptea și mâine dimineață ai să fii iar aici!
Și iată-l deodată pe Hialmar în hainele lui de duminică, drept în mijlocul corăbiei celei mărețe; și pe loc vremea se făcu frumoasă, și ei porniră cu pânzele întinse de-a lungul străzilor, ocoliră biserica – și acum totul nu era decât o mare întinsă, sălbatică. Plutiră multă vreme, până nu se mai vedea ăetic de pământ, și zăriră un stol de berze care plecau de- acasă și se îndreptau spre țările calde; o barză zbura după alta, toate în șir lung, și se duceau departe, departe! Una din ele era atât de ostenită, încât aripile abia o mai puteau duce; era ultima barză din șir și, curând, rămase o bună bucată îndărăt; în cele din urmă, începu a se roti cu aripile întinse, mai jos, tot mai jos; mai bătu de câteva ori din ele, dar fără folos; atinse apoi cu picioarele funiile corăbiei, se lăsă să alunece pe lângă pânze și bum! se pomeni pe punte.
Musul de pe corabie o apucă binișor în cotețul orătăniilor, laolaltă cu găinile, rațele și curcanii; biata barză se ghemui stânjenită în mijlocul lor. Ia te uită la cumătra asta! cârâiau găinile.
Și curcanul se umflă cât putu de tare strigând că cine-o mai fi și asta ; rațele mergeau de-a-ndărate-lea și măcăiau între ele: „Mă, că mare măgăoaie-i!”
Barza începu să le povestească de calda Africă, de piramide și de struțul care un cal sălbatic prin pustie; dar rațele n-o înțelegeau și măcăiau între ele: „Mă, că toantă e, măcar că-i atât de mare!”
–Sigur că e toantă! pufni curcanul, umflându-se în pene.
Atunci barza tăcu și începu să se gândească la Africa ei.
–Da' mândre picioare mai ai; ptiu, ce subțiri! se îngâmfă curcanul. Cât te costă cotul?
–Mac, mac, mac! mai o luară rațele în râs.
Dar barza se prefăcea că nu le aude.
–Râzi și dumneata, o îndeamnă curcanul, că uite rațele cum râd! Sau nu te duce mintea până acolo? Nu, zău, nu prea ești isteață!
Apoi leorbăi din gușă și rațele măcăiră: „Maca-mac! Maca-mac!” Strașnic se mai veseleau între ele!
Dar Hialmar se îndreptă spre coteț, deschise ușa, chemă barza și ea se săltă sfsră pe punte. Se mai odihnise între timp și dădea din cap către Hialmar ca să-i mulțumească. Apoi își întinse aripile și porni ca să zboare către țările calde; găinile începură să cârâie, rațele să măcăie, iar curcanul se înroșise tot de mânie.
–Mâine o să facem din voi supă! zise Hialmar – și cu aceasta se deșteptă în patul lui. Fusese, oricum, neobișnuită călătoria pe care o făcuse peste noapte cu Moș Ene.
– Știi cev? zise Moș Ene. Numai să nu te sperii. Ai să vezi acum un șoricel!
Întinse mâna și-i arătă, în palmă, ușoara și drăgălașa făptură.
–A venit să te poftească la nuntă. În noaptea asta, o pereche de șoricei vor să se căsătorească. Își au locuința sub podeaua cămării, în care mama ta ține alimente; se spune că-i o locuință frumoasă!
–Dar cum o să pot eu să mă strecor prin gaura aia mică din podea? întrebă Hialmar.
–Asta las-o în grija mea! îl liniști Moș Ene. Te fac eu mic!
Și îl atinse pe Hialmar cu stropitoarea lui vrăjită, după care băiatul începu să se micșoreze din ce în ce mai mult, până ajunse cât degetulm ăl mic.
–Acum poți împrumuta hainele soldatului de plumb, cred că o să-ți vină bine și apoi ești mai arătos când te atăți în lume în uniformă militatră!
–Da, firește! răspunse Hialmar.
Și, într-o clipă, fu îmbrăcat în țanțoșul soldat de plumb.
–Na-i vrea dumneata să fii atât de bun și să iei loc în degetarul mamei dumitale? îl rugă șoricelul. Voi avea apoi cinstea de a te trage după mine.
– Cum, Dumnezeule, un șoricel să mă tragă pe mine? întrebă Hialmar.
Și porniră spre nunta șoriceilor.
Intrară mai întâi sub podea, printr-un gang lung dar nu mai înalt decât atât cât se îngăduie degetarului să treacă; întregul gang era luminat cu lemn putred.
– Așa-i că miroase frumos aici? îl întrebă pe Hialmar șoricelul. Am uns pereții gangului cu slănină afumată. Ce poate fi mai frumos?
Intrară apoi în sala în care avea loc nunta. În dreapta stăteau domnișoarele de onoare; chițcăiau și chicoteau de parcă ar fi râs una de alta. În stânga erau înșirați cavalerii de onoare care-și răsuceau mustățile cu lăbuțele; iar în mijlocul sălii se zăreau mirii; stăteau într-o grotă săpată înlăuntrul unui cașcaval și se sărutau pe săturate, în fața tuturor, căci erau logodiți și cununia urma să se facă dintr-o clipă în alta.
Veneau și veneau mereu alți oaspeți și se adunaseră așa de mulți, încât erau gata-gata să se calce pe picioare, iar mirii se așezaseră la intrare, așa că nu mai era chip nici să pătrunzi în sală nici să ieși din ea. Ca ți gangul încăperea era unsă cu slănină afumată și tot din slănină afumată era alcătuit și ospățul; iar la desert se minunară cu toții în fața unui bob de mazăre în care unul din șoricei făcuse, cu dinții, niște șănțulețe care închipuiau primele litere ale numelor mirilor. Era ceva nemaipomenit!
Toți oaspeții spuneau că a fost o nuntă foarte frumoasă și că petrecerea fusese cum nu se poate mai izbutită.
Apoi Hialmar plecă acasă; se aflase cu adevărat într-o lume aleasă, dar pentru asta a trebuit să se facă mic de tot li să-și pună uniforma soldatului de plumb.
– E de necrezut cât de mulți oameni mai în vârstă mă doresc pe mine! zise Moș Ene. Mai ales cei care au făcut vreo faptă rea. “ Dragă Iubite Moş Ene, îmi zic ei, ni-e cu neputință să închidem ochii și ne zvârcolim așa, în pat, întreaga noapte și ni se perindă înaintea ochilor toate faptele noastre rele care ni se așează, ca niște șpiriduși mici și urâți, pe marginea patului și ne împroașcă cu apă fierbinte, n-ai vrea să vii și să-i alungi, să putem dormi și noi ca lumea?” Apoi suspină din f undul rărunchilor. „Te plătim cu plăcere dragă Moș Ene! Noapte bună! Găsești banii pe fereastră!” Eu însă n-o fac pentru bani.
– Noaptea asta ce-avem de gând să facem? îi curmă Hialmar vorba.
– Păi nu știu dacă ai chef să mergi și în noaptea asta la o nuntă; nu se aseamănă cu cea de ieri. Păpușa cea mare a surioarei tale, aia care adduce a băiat și căruia îi zice Hernan vrea să se însoare cu păpușa Bertha. Afară de asta e și ziua ei de naștere și de aceea o să capete o mulțime de daruri.
– Da, știu eu , răspunse Hialmar. De câte ori păpușile au nevoie de haine noi, sora mea le pune să-și sărbătorească ziua de naștere sau să se mărite, a făcut asta de o sută de ori până acum.
– Da, dar în noaptea asta este a o sută una oară și la o sută și una oară s-a zis cu ele. De aceea nunta asta o să fie nespus de frumoasă. Uită-te și vezi!
Și Hialmar își aruncă privirea spre masă. Căsuța de carton se afla acolo cu toate ferestrele luminate, iar în fața ei toți soldații de plumb prezentau arma. Mirii stăteau îngândurați – și aveau de ce – jos, pe dușumea, și se rezemau de piciorul mesei. Iar Moș Ene îmbrăcat în rochia neagră a bunicii, îi cununa. După terminarea cununiei, toate mobilele din odaie începură să intoneze în cor următorul cântec pe care-l scrisese creionul pe muzica retragerii cu torțe:
„Să sune cântecul în vânt:
Trăiască mirii pe pământ!
Sunt orbi și țepeni orișicând,
Căci ei din piele moale sunt.
Trăiască! Ura! Chiar și când
Sunt orbi, noi tot cântăm în vânt! „
Căpătară apoi daruri, de+ale gurii nu le trebuia, căci le ajungea faptul că se iubesc.
– Să ne uităm acum într-o locuinţă de vară, sau să plecăm în călătorie? întrebă mirele.
Chemară deci rândunica să-i ceară sfat, căci ea călătorise mult,și se sfătuiră și cu cloșca din curte, care clocise până atunci cinci rânduri de puișori. Rândunica le vorbi de minunatele țări calde unde cresc struguri mari li grei, unde aerul e atât de blând și munții au culori atât de frumoase cum nu se văd pe aici.
– Dar varză roșie ca la noi n-au ei n-au ei acolo, zise cloșca. Am fost o vară întreagă cu puișorii mei la țară; dăduserăm peste o groapă cu nisip pe unde ne plimbam și în care puteam scurma în voie; apoi puteam intra într-o grădină cu varză roșie. Ah, ce gust bun avea! Nici nu-mi pot închipui ceva mai gustos!
– Numai vezi că un cocean de varză seamănă leit cu orice alt cocean de varză, rosti rândunica. Și afară de asta aici e de multe ori vreme rea.
– Ei, cu asta ne-am obișnuit , răspunse gâsca.
– Dar aici e frig și ger!
– Asta-i priește verzei, stărui găina. Dar să știi că și la noi e cald… Nu ne-am pomenit acum patru ani cu o vară care a ținut cinci săptămâni? Era cald și abia puteam răsufla. Și unde mai pui că aici nu avem toate acele jivine veninoase din părțile alea! Rândunica asta răutăcioasă nu-i de părere că țara noastră e mai frumoasă. Nici nu merită să mai stea cu noi!
Și găina se porni pe plâns:
– Ce, parcă eu n-am călătorit? Continuă ea să spună. Am făcut un drum de douăsprezece zile într-o putină. Nu e deloc plăcut să călătorești!
– Da, găina e o femeie înțeleaptă, zise păpușa Bertha. Nici eu nu țin prea mult să merg pe munți; uric pe o parte, ca să cobori pe cealată. Nu, ieșim mai bine pe poartă și mergem să ne plimbăm la groapa cu nisip și în grădina de varză roșie!
... Dar săptămâna nu s-a încheiat. După seara de vineri au urmat serilie de sâmbătă și duminică.
Și MOȘ ENE a venit cu noi povești în visele lui Hialmar. Povești pe care, dacă sunteți curioși, urmează să le citiți voi înșivă, dragi cititori, din cartea de culegeri și povești „CRĂIASA ZĂPEZII” de H.C. ANDERSEN.
Notă: Am transcris această minunată poveste cu gândul că nepotul meu Vlad Alexandru și nepoțica mea Maria Melania o vor citi cândva. În plus, cărticica pe care copiii meu au citit-o când erau mici era cam degradată. Astfel o pot păstra cu tot cu ilustrațiile originale ale autoarei Liana Petruțiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu