Am ascultat cum cântă la vioară un om.
Se
spune că este un muzician celebru.
Se
spune că este un talent, un geniu.
Dar
el, a fost cândva un copil cu vioara în brațe
Pe care o strângea mereu la piept.
Încă o mai face!
I-am
privit ochii omului cântând la vioară.
Ei par oglinda sunetului pe care îl creează -
Un
sunet fără egal.
Prin
ochii lui, se reflectă o adâncă și precisă suită de armonii.
Mii
de note înșirate pe un solfegiu imaginar,
Sunt
ascultate cum curg în torente nesfârșite -
Aud doar sunete inefabile, fără cuvinte.
Ochii
lui sunt de un albastru infinit
Care,
uneori, îl trădează, vorbindu-ne
Despre
starea sufletului său,
Despre
conținutul muzicii sale.
Văd
adesea bucuria manifestată plenar
Prin
mișcări care sugerează comuniunea
Cu
orchestra, cu spectatorii.
În
ochii săi licărește, uneori, câte o lacrimă
Ca
semn al trăirilor intense, al amintirilor triste.
Am
privit statura maiestuoasă a omului cu vioara.
El
are un fel de a trăi care se contopește cu instrumentul.
Arcușul viorii, pare o prelungire a mâinii drepte
Astfel, sunt transpuse genial în eter sunetele gândite.
Omul,
vioara și arcușul formează un tot unitar.
Da,
da, un tot care creează o muzică divină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu