Cine nu iubește toamna? Cine nu iubește frunzele în toate nuanțele de culori?
Eu, personal, iubeasc mai mult primăvara. Însă, toamna are o părticică din sufletul meu. Părticica aceasta s-a umplut de iubire.
Iubesc și admir peisajele de toamnă, în mod deosebit copacii cu frunzișul lor, foșnetul vântului printre crengi, al pașilor printre frunzele căzute pe pământ. Iubesc oamenii care iubesc toamna. Cred că cei mai mulți dintre ei devin melancolici, poate visători.
Poate devin puțin chiar și filozofi, gândind mai profund la schimbare, la transformare, la trecerea inexorabilă, implacabilă a timpului pentru toate ființele, dar mai ales pentru oameni.
Plecând de la aceste considerente, am să adun pe această pagină cuvinte scrise pentru ea, pentru banala FRUNZĂ.
Să nu uit, eu consider că frunzele sunt flori. Covorul de frunze căzute ar trebui, o perioadă, să nu fie adunate ca să le putem fi alături în trecerea lor spre altă lume. Visul de toamnă poate fi ca un covor color căzut pe sol.
Florile pleacă. Mai sunt si niste crizanteme de toamnă foarte frumoase, câteva fire de zăpadă, aproape mai multe frunze. Câmpurile sunt un verde tandru. (George Sand)
„Fiecare om îşi are perioada lui de cădere a frunzelor. Chiar dacă totul a fost minunat, perioada căderii frunzelor va veni, va veni toamna cu foşnetul frunzelor îngălbenite... „ (Innokenti Smoktunovski)
"Frunzele
veştede pe aleile parcului n-or fi inimile care s-au uscat, de dor, toată
vara?"
(Tudor Muşatescu)
de G. BACOVIA
Întristări pe vânt
Prin copacii goi.
Că umblam prin parc,
Astă-vară, noi.
În geam somnoros,
Îdealuei noi...
G. BACOVIA, 1947, Bacău
Gol
de George Bacovia
Dă
foşnet frunza măruntă,
Umbra
e rece-n pădurea sonoră ─
O
mirare tăcută, poate cruntă,
O
ameţire de toamnă, de-o horă.
Un
haos vrea să mă ducă
Un
unic uitând, şi de număr ─
Un
foşnet uscat mă usucă,
Pe-un
arbore plâng ca pe-un umăr.
Şi
sfârâie-o ploaie uşoară
Pe
râpi, pe pădurea uscată ─
Caverna
de-odinioară...
Şi
zarea-ntunecată...
GEORGE
BACOVIA, 1923
Intimă
de Cincinat Pavelescu
Îți mai aduci aminte, doamnă?
Era târziu și era toamnă,
Și frunzele se-nfiorau,
Și tremurau în vântul
serii
Ca niște fluturi chinuiți,
Ca niște fluturi rătăciți
Din țările durerii.
Ți-aduci aminte iar de seara
Și-amurgu-acela violet,
Când toamna și-acorda încet,
Pe frunza galbenă, chitara?
Pe lac, ce-n lună s-argintase,
Încet o lebădă trecea,
Și pata-i albă se pierdea
În seara care se lăsase...
Și-atunci, doar inimă și vise,
Ne-am dus ca lebăda și noi,
Călcând nisipul plin de foi
Sub ceața care-l umezise.
Așa născut, în plină toamnă,
Amorul meu ce-nmugurea
Sub foi ce toamna-ngălbenea...
Îți mai aduci aminte, doamnă?
Îmi place să privesc afară.
–Când au căzut aceste frunze?
Și arborii se scuturară,
Și-n vizuini adânci, ascunse
Peste pădure nori de ceață,
Ca niște zburătoare albe
Plutind de vârfuri se agață.
Pe câmpuri vântul iar adoarme.
O ciută cade fulgerată
De trăsnetele unei arme.
Prin mii de pori rerspiră-n toamnă.
Doar plopii mistuiți în zare
Spre depărtare mă îndeamnă.
de A.E. Baconsky
Oglinda apei e spartă –
Frunze metalice cad,
Le-nvăluie apa , le poartă.
Dragostea ta m-a strigat?
Vântul îmi bate în poartă.
Cântecul apei aceste –
E de demult, de demult...
Şoapte colindă prin trestii.
Dragostea ta s-o ascult,
Murmurul clar al povestii?
Razele soarelui – spade,
Taie văzduhul plutind
Stoluri de păsări nomade.
Ţară, în gând te cuprind...
Bruma sau liniştea cade.
Seamănă oamenii grâne,
Ceaţă albastră în vad –
O, dimineaţă de mâine!
Frunze metalice cad
Patima vieţii rămâne.
Toamna în parc
de George Topîrceanu
Cad grăbite pe
aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca
iluziile noastre.
Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.
Rumen de
timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea striveşte foi uscate
Sub pantofii mici de lac.
Şi-ntr-o fină
discordanţă
Cu priveliştea sonoră,
Merg aşa, cam la distanţă,
El major şi ea minoră...
Parc dendrologic Tulcea, Liceul Agricol
Furtuna
de George Topîrceanu
Nimeni n-a rămas în stradă.
Norii negri vin grămadă.
Zboară frunzele uscate
În văzduh împrăştiate
Şi salcâmii stau să cadă:
Bate vântul, bate...
A ieşit de la răscruce
O femeie care duce
Un copil de mână... Sună
Porţi izbite de furtună
Şi femeia face cruce:
Fulgeră şi tună.
Dar a norilor năframă
Se sfâşie... Biata mamă,
Cu puterile scăzute,
Vrea copilul să-şi ajute
Şi cu glas pierdut îl cheamă:
- Hai cu mama, iute!
L-a luat acum în braţe.
Ploaia o izbeşte-n faţă.
Bolta parcă-i spartă-n două...
Cu mânuţele-amândouă
El de gâtul ei s-agaţă:
- Plouă, mamă, plouă!
George Topîrceanu ( 1886 - 1937 )
Târziu
de Magda
Isanos
Copacii spun foșnind: „E-atâta soare,
că ți-ar veni și toamna să-nflorești” -
și-asemeni unor frunți
copilărești
stau frunzele la geam
nerăbdătoare.
Dar chiar sub ochii mei îmbătrânesc
și galbene și triste se desprind;
pân' maine, cine știe, mă gândesc...
Și frunze cad, și orele pe rând
Sunt doar
o frunză!
de Angela Ciuraru
Eu sunt doar o frunză, și nu sunt confuză,
Știu rolul meu – pot fi o muză.
Am trăit bine un an, acolo sus pe un ram,
Cu vântul dansam, pe soare îl adoram.
Anotimpurilor, culorile mele le-am împărțit.
Am luat din muguri doar verdele neprețuit,
I-am făcut verii imense corole de vis,
Spre toamnă, însă, cădeam în abis.
Când lumea, nedrept, de frunză uita,
Spre toamnă, frunzișul, feeria de culori își arăta.
Frunza, cu vântul vorbea și respectând legământul
Un mirific decor se creea, căzând și cedând totul.
Dar, se face frig, vântul e aprig
Ceru-i senin, corbii tot vin
Sub ram voi cădea, acolo voi sta în iarna cea grea
Iar în primăvară, prin sevă, mă voi ridica.
Galbenă frunză
de
Angela Ciuraru
Sunt frunze multe, încă verzi.
Stau drepte, încă-s prin livezi.
Curând, când galbenă culoarea le va fi,
Ușor va bate vântul, și pomii va goli.
În fiecare toamnă, încep a mă-ntrista,
Și chiar, de multe ori, a medita:
Cât e de scurtă transformarea!
Culoarea frunzei, poate fi mirarea!
Ivită frunză, din mugure plăpând,
Te-ai transformat încet și rând pe rând,
În verdele cel crud și-apoi umbros,
În galbena ce ai ajuns, și cazi curând pe jos.
Între-nceputul – plecat mereu într-un trecut,
Și viitorul – dorit cu-ardoare într-un prezent.
Depinde fiecare, transformarea cum privește,
Ca toamna lui în viață, să-i fie ca-n poveste.
Fotografii: Angela Ciuraru