Privesc
gândind plutirea lor nepăsătoare,
Se
duc spre locul căderii în pustiu,
S-așează
lin pe case, pe pomi – devin o visătoare.
Ce-i
va aștepta pe fulgi – ființe grațioase și fragile
Decât
un drum în jos, spre transformare.
Unii,
se strâng în straturi de zăpadă pe pârtii utile,
Alții,
în bulgăre sunt adunați – se duc spre o cătare.
Uneori,
acel bulgăre, de copii rostogolit,
Naște
cel mai trecător om – omul de zăpadă.
Cu
nasul său portocaliu, cu trupul dezvelit,
Cu
ochii de cărbune, stă gata să ne vadă.
Pe
un derdeluș, o sanie cam șchioapă,
Se
duce, și alunecă necontrolată.
Cu
o patină, intră pe stânga, într-o groapă.
Copiii
toți căzură – grămada, râse toată.
Dar
veselia, însă, ascunde și tristețe.
Când
soarele apare, dispare și povestea.
Iar
în final, toți fulgii, au să ne învețe
Ei
apă se vor face, și viață au să dea.
Angela
Ciuraru, 15 ian 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu