Cândva, în copilăria sau în tinerețea mea,
Credeam că omenia este ca ceva de catifea.
Mai târziu, pe oameni, am pornit să-i împart,
În oameni răi, și în oameni cu suflet curat.
Adesea, zăresc în jurul meu oameni cu chipul frumos
Încerc să-i citesc, şi mă întreb: au sufletul armonios
sau este ciudat şi cam hidos?
În general, am încredere în oameni și îi iubesc,
Dar unii dintre ei, tot mai des, mă dezamăgesc.
Şi cum izolat de oameni nu poți să trăiești,
Te tot prefaci că pe toți, chiar îi iubești.
Încet, încet, te limitezi la oameni puțini,
Valoroşi pentru tine în fapte şi în simţiri
Angela Ciuraru, 12 iulie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu