13 mai - Ziua Internațională a Dorului
România a sărbătorit pentru prima dată Ziua Dorului la 13 mai 2015. Iniţiativa le-a aparţinut membrilor trupei Vunk, care au vrut să dedice această zi tuturor celor care se simt departe de ţară, de cei dragi sau de copilărie.
Constantin Noica „Introducere la dor ”
Prin formaţia sa, “dor” are ceva în el de prototip: este alcătuire nealcătuita, un întreg fără părţi, ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific. Reprezintă o contopire, şi nu o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde şi vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere nu pricepi bine cum.
Dacă un grec antic ar fi în situaţia de a traduce pe dor, ar lua durere de o parte, plăcere de alta, şi ar spune: placere de durere.
Noi nu spunem plăcere de durere, cu atât mai puţin căutare de negăsire, spunem dor, care e însă şi căutare şi negăsire, cum este şi placere şi durere.
"Dorul?! Nu ştiu... cred că nu trece niciodată. Cred că nu trece! Tot timpul iţi este dor de ceva – îţi este dor de un peisaj, îţi este dor de un spectacol pe care l-ai văzut cândva, de nişte oameni pe care nu mai ai posibilitatea să-i mai vezi... Amintirea este un permanent dor! Si e un permanent însoţitor al omului." - Ileana Vulpescu
“Dorul este un organ de cunoaştere a infinitului.” - Lucian Blaga
CATREN de Mihai Eminescu
Cum se
turbură izvorul
Când din el drumeţul bea,
Astfel mă-nfioară dorul Când răsari în calea mea
IUBIND ÎN TAINĂ... de Mihai Eminescu
Iubind în
taină am păstrat tăcere,
Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.
Dar nu mai
pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.
Nu vezi că
gura-mi arsă e de sete
Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.
Copila mea cu lungi şi blonde plete?
Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii... vin' la sânu-mi.
DORUL-DOR de LUCIAN BLAGA
Cel mai adânc din doruri
e dorul-dor.
Acela care n-are amintire
şi nici speranţă, dorul-dor.
Pe-un drum ne duce dorul-dor,
pe-un drum
ce dincolo de orice călător
mai are-o prelungire.
Nesfârşit e dorul- dor.
Bate-n valea tuturor.
DORUL de LUCIAN BLAGA
Setos îţi beau mirasma şi-ţi cuprind
obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Şi totusi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!"
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.
Femeie,
ce mare porti în inimă si cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tau,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea -- veşnicii.
ODĂ CĂTRE RUNA de LUCIAN BLAGA
Nimic din ale tale nu te mărgineşte,
nici chiar frumuseţea ta ce pare
faţă de lume-o dulce limitare.
Cu dorul tău începe noima ta,
cu părul tău începe umbra ta.
Unde sfârşeşti, nu vei
afla.
Privind, fiinţa ta se prelungeşte
până la cea din urmă stea.
Cel mai fascinant ţinut este ţinutul de mână de Nichita Stănescu
Îţi trimit un porumbel cu o ramură de mi-e dor de tine
"Undeva, într-un colţ de
lume, e o întindere de pământ
şi pe întinderea de pământ oamenii au ridicat un oraş
şi în oraş e o stradă îngustă cu un singur sens
şi pe stradă, la un număr par, e o casă.
Şi în casă sunt scări de Iacobi spre o cameră mică
şi în cameră e o femeie visândă la îngeri
şi în femeia aceea e o inimă
pe care o iubesc.
Inima mea, mi-e dor să
alergăm prin lanuri cu grâu înalt
să ne pierdem unul de celălalt
şi apoi să ne regăsim cu mâini pe ochi
cu săruturi pe obraji şi frunţi şi toţi porii nesărutaţi ai feţei
până obosim
(pentru că oricât de plăcută ar fi iubirea,
uneori prea multă iubire oboseşte)
şi atunci să te aşezi în braţele mele şi să aşteptăm amândoi să ne crească
aripi
fără frica că va pleca cândva din noi vreunul dintre noi.
Inima mea, mi-e dor să ne
jucăm în leagăne de copil
şi tu să-ţi faci avânturi până la cer
doar pentru a lăsa soarele să te atingă
pentru că amândoi ştim că atingerea ta e motivul lui
pentru răsăritul de a doua zi.
Inima mea, mi-e dor să fim ce
eram când nu ştiam
să scriem sau să socotim
şi fără să ştim am inventat infinitul
din unul meu de tine şi unul tău de mine
pronunţându-ne unul altuia două cuvinte.
Inima mea, mi-e dor să ne
adunăm numele cu cretă pe asfalt şi să îl egalăm cu LOVE
mi-e dor de locul nostru sub nuc în tărâmul de la ecuatorul gândurilor noastre
acolo unde nu există decât anotimpul cald al copilăriei.
Inima mea, mi-e dor să facem
prostii împreună
să ne uităm la filme proaste, să ascultăm muzică proastă,
să ne sărutăm cu patos în public până când bătrânii
(care ne privesc mereu deranjaţi)
îşi amintesc de prima lor dragoste.
Inima mea, mi-e dor de serile
de iarnă când îţi găteam
acei cartofi prăţiţi care ieşeau mereu fără gust
şi pe care tu mereu îi lăudai din complezenţă şi îmi spuneai
că orice aş face, oricum aş face, important e că sunt cu tine.
Inima mea, mi-e dor să ne
batem cu perne
până umplem camerele cu fulgi
ca şi cum am fi stârnit noi ninsorile din ceruri
şi apoi să ne aşezăm noaptea târziu în marea de pene
şi să citim îmbrăţişaţi poezii încercând să ne menţinem treji
pentru că amândoi ştim că „aproape”, în noapte,
e mereu prea scurt
(mi-e dor şi să adormim mereu sărutaţi).
Inimă, mi-e dor să-mi
regăsesc inocenţa în ochii tăi
şi să ţi-o redau pe a ta prin ochii mei
să învăţăm să greşim, să repetăm greşeli,
să cădem şi să ne ridicăm
şi să-mi spui vorba aceea a ta
că orice lecţie e uşoară
atunci când ne ţinem de mână.
Te iubeşte o inimă
deschisă doar ţie într-un corp de bărbat
aşazat la o masă unde îşi scrie depărtările ca să te apropie
într-o cameră dezordonată de căutări de înger
dintr-o casă părăsită pe o întindere de pământ
care nu cunoaşte decât
paşii tăi grăbiţi spre mine
şi paşii mei grăbiţi spre tine.
DORUL de Nina Cassian
Dragostea mea,
ancoră grea,
ține-mă strâns;
toate mă dor:
gura – de dor,
ochii – de plâns.
Vântul cazu –
- poate că nu,
dar s-a făcut
liniște-n cer,
fără puteri,
ca la-nceput.
Nu mai visez
pași pe zăpezi,
urme de vulpi;
nu mai sunt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.
Singurățăți…
Nu mi te-arăți,
nu-mi trimiți vești.
Cât fără rost.
Oare ai fost?
Oare mai ești?
Mi-e dor de tine ca de-o poezie... de Leonida Larie
Mi-e dor de tine ca de-o poezie
Nescrisă încă, fară vers şi nume,
Dar dacă vrei să ningă, n-o voi scrie,
Căci voi chema zăpada peste lume.
Mi-e dor de tine ca de o cântare,
Neauzită încă niciodată,
Dar dacă vrei să ploua, ai răbdare,
Eu voi chema şi ploaia aşteptată.
Ci va veni o clipă, da, o clipă,
Când tot ce sunt va semăna cu-o strună
De care s-a atinge cu-o aripă
Un cântăreţ ciudat, orbit de lună.
Dorul e român deTudor Mușatescu
Flori de dor de Angela Ciuraru
Înapoierea
cheii de Nichita Stănescu
Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.
Tristeţea, ea,
nu este gând
ea lucru este.
Mănânc-o, dacă ai cu cine!
Durerea vieţii
e un lucru, -
nu contemplarea ei.
Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.
DOR ZADARNIC de A. Macedonski
E umed cimbrul pe colină
măceșii par o florărie,
sorgintea râde cristalină,
ești tu, ești tu,
copilărie!
Din roze ceruri
ciocârlia
zvonește cântece
semețe,
domnește-n toate
veselia, -
'napoi venit-ai
tinerețe!
Dar ce e vis, e o
nălucă
rămân cu trista mea
nevroză,
cu dorul meu nespus de
ducă,
spre râul blond, spre
ziua roză.
MI-A RĂSĂRIT ÎN SUFLET DORUL… de George Topîrceanu
Mi-a răsărit în suflet dorul
Ca o plăpânda floare-albastră,
Şi-ntr-un amurg de seară dulce
A înflorit iubirea noastră, -
Dar tu te-ai îngrijit, iubito,
Mai mult de floare, ca de glastră...
În taina nopţilor tăcute,
Când clipele se pierd mai greu,
Eu am hrănit cu lacrimi floarea
Ce-ntinerind creştea mereu,
Dar azi chemând uitarea sfântă
Smulg floarea sufletului meu.
CUVINTE-N LIMBA „DOR” de Boris Ioachim
Da, pare-o
nebunie, ca zile-ntregi la rând
Să îţi vorbesc într-una, iubita mea, în gând...
Deşi, cu voce tare, nimicuri îţi rostesc
În gândul meu, eşti TOTUL şi poate mă sfiesc
Să-ţi spun
cuvinte-anume, pe care, chiar şi eu
Deşi le port în minte – să le rostesc mi-e greu.
Cuvintele acestea, de neînţeles îmi par -
Mă zbuciumă, de parcă, mereu păşesc pe jar.
Iar limba-n
care-n minte îmi vin, n-am auzit
Pe cineva, vreodată, defel s-o fi vorbit...
O fi limba iubirii – un grai de sus, divin –
E-o limbă – dulce miere şi parfumat pelin.
În graiul
meu, tradusă, cred că se cheamă „Dor”...
Dar teamă mi-e că, totuşi, nu mi-e aşa uşor
Ca-ntr-un cuvânt o limbă, întreagă, s-o adun –
Dar „Dor” îmi stă pe buze – şi „Dor”, iubito-i spun!
Da, cred că
„Dor” se cheamă graiul cel negrăit –
Pe care încerc, zadarnic, ca să-l fac auzit...
Dar dacă n-am putere cu voce să-l rostesc,
Cu gândul – minţii tale, uşor mi-e să-i vorbesc.
...M-am
încâlcit în vorbe, ca pasărea-n hăţiş
Şi nu găsesc cărare spre-un verde luminiş
La care, pân’ la urmă, cu bine să răzbat –
Căci mii de simţăminte în pieptul meu se zbat.
Deci, plin
de duioşie, un simplu „te iubesc” –
Dar greu de-atâtea sensuri – mai pot ca să-l rostesc...
Poate prea mult nu-ţi spune, poate sună banal –
Şi nu ştiu de mă scoate, din ape-adânci, la mal...
Ştiu doar
că, niciodată, în graiu-mi pământesc,
Nicicum n-aş putea spune tot jindul ce-l trăiesc
Din zori şi până-n noapte, din noapte până-n zori –
Febril şi plin de vise, de calzi şi reci fiori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu