Drumeţie

Drum cu soare.

La plecare,

Am rulat pe drum uscat,

Însă foarte-aglomerat.

Înarmaţi doar cu răbdare,

Am parcurs sectoru-n care

Roţile stăteau călare,

Peste calea de rulare.

Aşteptând la semafor,

Ce se tot schimba de zor,

Făceam planuri de şedere

La copii, ca-aşa se cere.

Am ajuns noi, în sfârşit...

Cu urări de bun venit,

Toate-s bune şi frumoase,

Dar ne-ntoarcem iar, la case.

Drum ploios.

Anevoios.

Nu mai este ce a fost!

Iarna parcă s-a întors.

Când palete valsează,

În ploaia ce picurează.

Prin parbrizul şters, curat,

Văd doar drumul. A-nserat!

Drumul, bine l-am parcurs.

Dus-întors, a fost frumos!

Drumeţia s-a sfârşit,

Dar soarele, n-a ieşit.

Şade tupilat în nori,

Noi, cu gândul la feciori.

I-am lăsat la casa lor

Se descurcă, cu-onor!

Angela Ciuraru, 18.04.2017

"La plecare, drum uscat"

"La întoarcere, un drum ploios, destul de  anevoios"

A fi sau a nu fi …poet

Cineva m-a întrebat:

Sunt poet sau mă prefac?
Cândva, m-a apostrofat,
Şi, mi-a spus-o verde, franc:
Lasă, nu mai scrie poezie,
Căci n-ai nicio fantezie.

Rima n-o mai căuta,
Asta este treaba mea!
A poetului versat,
Şi cu spirit exersat.

Epitetele găsec,
Cu talent le potrivesc.
Subiectele sunt mii
De nu, eu am insomnii.

Sunt poet şi găsec locul,
Să versific sau să cânt,
Doar în rime tot ce simt. 

Să transform, subânţeles,
Ironia ce-am ales,
Ţintă, cu profund demers,
Într-o strofă sau un vers.

Tu, poete talentat,
Nu socoate niciodat,
Omul care vrea să-ncerce,
Un poem sau o poveste.

Chiar din încercări hazlii,
Au ieşit şi poezii,
Cu valoare literară,
Cunoscute şi pe-afară.

Angela Ciuraru, 21.03.2017

La plimbare

Am fost să mă plimb,

Să văd soarele,

Şi l-am văzut.

Era vesel şi plin de viaţă!

Am fost să văd copacii,

Şi i-am văzut, plini de speranţă.

Erau înmuguriţi,

Gata să-nflorească.

Am fost să văd iarba.

Am ascultat-o cum creşte,

Am păşit cu teamă pe pajişte.

Era verde şi crudă!

Am fost un pic veselă.

M-am bucurat de soare, copaci şi iarbă.

Am fost chiar mulţumită.

Am simţit că-i primăvară!

Angela Ciuraru, 28.03.2017

                                                  Imagini din pădurea Teliţa - Tulcea

 "Verde crud" - la Mănăstirea Celic- dere Tulcea

Madam Cudalb

   Eram o copilă la şcoala generală din satul natal. Învăţătoarea noastră, pe nume Cudalb M., locuia într-o casă foarte aproape de şcoală, pe o ulicioară care ducea spre intrarea în curtea şcolii. Mi-aduc aminte că de câte ori treceam pe lângă această gospodărie priveam în curte cu indiscreţie dar cu admiraţie. Era o casă elegantă, curtea avea mulţi copaci şi multe flori.  Madam Cudalb era o femeie frumoasă, puţin cam plinuţă, dar faţa ei drăguţă emana bunătate şi dragoste pentru copiii pe care-i instruia şi nu numai. Întotdeauna era îmbrăcată elegant şi cu bun gust. Combina fustele şi bluzele în mod plăcut. Eu aşa o ţin minte, nu purta niciodată rochie.

   Pentru noi, copiii, familia Cudalb ni se părea cam misterioasă, ei nu erau din satul nostru, veniseră de undeva de aiurea şi îşi cumpărase o gospodărie gata închegată. Bărbatul ei era profesorul de sport al şcolii, un tip de statură mijlocie căruia îi plăcea meseria, dar şi băutura. Drept urmare a plecat din lumea celor vii cu mult înaintea soţiei. Altă ciudăţenie a acestei familii era fata lor, care era puţin mai mare de ani decăt noi copiii din clasa doamnei, era cam dolofană şi cam dusă cu sorcova, cum se spune. Dar cu toate astea era un copil iubit de familie şi de noi elevii doamnei. De altfel ea îşi petrecea mult timp pe lângă mamă şi deci şi pe lângă noi.

    Povestea învăţătoarei mele am dorit s-o scriu cu scopul de a-mi reaminti câteva întâmplări din  clasele primare. Pe atunci, şcoala din Gherăeşti, judeţul Neamţ, căci acolo am învăţat, avea mai multe clădiri, dintre care una foarte veche, în care învăţam noi şi în care erau amenajate două spaţii: o sală de clasă şi o sală de sport. Clasa noastră era dotată cu un mobilier vechi şi rudimentar, iluminată cu lămi cu gaz. Alte mijloace de învăţământ nu aveam, ele lipseau cu desăvârşire.

  Într-o astfel de  sală am început drumul în viaţa, alături de colegii din sat, proveniţi unii din familii mai înstărite, alţii din familii de oameni săraci. De copii celor bogaţi., doamna avea mare grijă. Dar cum unii dintre noi, cei mai mulţi, proveneau din familii sărmane, cu mulţi copii,  erau trataţi cu mai puţină dragoste.

   Pe atunci, prin anii ^,60 nu purtam uniformă, ne îmbrăcam fiecare cu ce aveam sau cu hainele ce rămâneau mici de la fraţii şi surorile noastre mai mari.  Eu aveam noroc cu mama care se pricepea la croitorie şi care lucra tot felul de rochiţele pentru fetiţe. Pentru aceasta, folosea o maşină Singer procurată de la evrei şi cu care de altfel mama îşi câştiga existenţa. Această maşină era centrul activităţii din casa noastră. Mama avea, pe vremea aceea, teancuri de cămăşi de cusut, cămăşi din pânză de casă care se coseau destul de greu. De ce am adus aminte de maşina de cusut? Pentru că cea mai vie amintire este legată aceasta. Este vorba despre o vărguţă, care "trona" pe muchia exterioară a maşinii şi care folosea la verificarea lecţiilor. Mărturisesc că mama, deşi avea doar şapte clase, ceea ce la vremea aceea era destul de mult,  se pricepea să ne controleze foarte bine la lecţii sau măcar aşa ne făcea să credem. Atunci când noi copii consideram că ne-am terminat temele pentru acasă, ne prezentam  la mama şi-i turuiam lecţiile sau îi arătam caietele cu temele făcute. Dacă era nemulţumită ne întorcea din drum. Niciodată însă nu a folosit acea vărguţă.

    Dar să ne întoarcem la amintirile din clasele primare, câci vreu să vă spun despre mine cât de timidă şi fricoasă eram. La fiecare activitate şcolară, dacă greşeam ceva,  mă supăram foarte uşor şi imediat începeam să plâng. Ca să mă liniştească eram "alintată" cu o expresie pe care niciodată nu am suportat-o. Mi se punea imediat întrebarea: „dai apă la şoricei?”. Uram pe toată lumea care îmi spunea asta, de la învăţătoare până la ultimul coleg de clasă.  Ori de câte ori vine vorba de acea perioadă a vieţii mele, mi-aduc aminte cu ură de expresia aceea prea des folosită de madam Cudalb.

Foto din arhiva personală: Clasa I, elevii cu doamna învăţătoare şi fiica ei, 1960

Început de săptămână

Dacă lunea este bună,

Atunci, ai o săptămână,
În care-ţi vor merge strună,
Toate ce îţi trec prin mână.

Oameni, cărţi, maşini, orice.

Fapte bune, gânduri bune,
Tu, pe toate azi le pune,

Şi-ţi atinge scop dorit,
La ţintă, ca punct ochit.

De iubire, nu uita,
La un zâmbet te deda,
Logica să o aplici,
Chiar şi-n lucrurile mici.

Tu gândeşte când munceşti,
Nu fă lucruri nefireşti.

 Angela Ciuraru, 13.03.2017

Început de zi, pe faleza din Tulcea

Albastru de la flori

Vezi albastrul de la flori
Chiar de dimineață-n zori?
Vezi albastrul cerului
Şi seninul sufletului?

Atunci, pleacă liniștit
Spre albastrul infinit.
Du-te azi în câmp cu soare
Și culege albastră floare.

Un buchet de albăstrele
Cu parfum luat din stele.
Dă-l acele-i ce-o iubești
De dor să nu pătimești.

Angela Ciuraru, 15.03.2017

Soarele

De dimineaţă, soarele se răsfaţă.

Pătrunde printre ramurile copacilor,

Schimbănd a lor, încă, săracă faţă,

Deschizîndu-le uşor, mugurii ramurilor.

Apoi, soarele se strecoară prin fereastră,

Încălzeşte atmosfera din casă,

Sărută frunzele florilor din glastră,

Ce stau, aşteptând bobocii să iasă.

Ieri de dimineaţă, am surprins soarele

În ipostaze puţin cam bizare.

Soarele, a fost înghiţit de  petale,

Chiar de era departe, în zare.

Astăzi am imortalizat soarele

În timpul amiezii, printre ramuri

Când razele lui, încălzeau florile,

Iar florile, îi întorceau fine surâsuri.

Mâine, toţi pomii vor fi înfloriţi,

Explozie de  alb, ca o nuntă cu sfinţi,

Cu alaiuri şi cântec de-albine,

În adierea de vânt ─ parfumuri divine.

Angela Ciuraru, 2 aprilie 2017