NICHITA STĂNESCU (1933 – 1983)
31 martie 1933, la Ploiești, județul Prahova s-a
născut Nichita Stănescu (d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din
București) .... poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.
Considerat atât de critica literară cât și de
publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut
limba română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita
Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau
neo-modernismului românesc din anii 1960 - 1970. Nichita Stănescu a fost
considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen
Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând
parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
A fost laureat al Premiului Herder.
"Cel mai mare poet sunt vreo optsprezece, printre care mă număr şi eu.
Mari poeţi sunt vreo patru, respectiv Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia şi Ion Barbu! dar, Doamne, poet este numai unul şi acela este Mihai Eminescu!..
ZESTRE - "Nu pot să am decât ceea ce au toți,
Acel ceva pe care l-ar avea toți
Absolut toți –
…stelele când devin însumi,
copacii când sunt însumi; restul
e o mașinărie de ceas."
Mit Nichita Stănescu
Incapabil
să pierd
inapt pentru fire,
alerg
în neştire.
Foarte greu mă primesc
să fiu cum sunt.
Locul ceresc
e sub pământ.
Iar pământescul
mănâncă de foame cerescul.
Necuvintele -Nichita Stănescu
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
N-ai să vii
Nichita Stanescu
N-ai să vii şi n-ai să morţi
N-ai să şapte între sorţi
N-ai să iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnişoară.
Pe fundalul cel
albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost şi astru
şi încest ai fost, prea cast.
Uite-aşa rămânem orbi
surzi şi ciungi de un cuvânt.
Soarbe-mă de poţi să sorbi
"S" e rece azi din sunt.
DESTIN
Nichita Stănescu
Când am deschis ochii, mă aflam
în acest trup pe care-l vezi
şi vinovat de felul lui eram,
cum vinovate-s frunzele că-s verzi.
Si deodată-am început să ştiu
mersul luminii şi-al strigării
şi să simt pomii toţi, pe viu,
şi curba dureroasă-a zării.
Să urlu sfâșiat de păsări repezi,
să ard lovit de-un meteor,
s-adorm pe gâturi lungi de lebezi,
şi de lopeţi de bărci, izbit, să mor.
O, fiece silabă mi-e colţ de elefant,
cu fildeşu-n amiază răsucit,
şi fiece privire delirant
se recompune-n litere reci, de mit.
Numai o
clipă
Nichita Stănescu
Numai o clipă, spuse aerul
păsării care zbura,
Numai o clipă, lasă-mă numai o clipă
să nu fiu de faţă cu dumneata.
Numai o clipă, numai o clipă,
spuse inima sângelui care venea
Numai o clipă, numai o clipă
lasă-mă singură de dumneata.
Numai o clipă, numai o clipă,
i-am spus morţii care rânjea
cu roşii buze, cu albă dantură,
cu tu şi cu A.
Lasă-mă numai o clipă
întârzie numai o clipă
i-am spus celei care venea.
Dar ea nici o clipă
n-avu vedere
nici pentru mine
nici pentru putere
căci se grăbea
se foarte grăbea...
Dulciferarea
legii
Nichita Stănescu
Eu nu te văd, ci te imaginez întruna
şi nu te aud, ci te murmur, te cânt
Te-mpodobesc pe tine stăpână, stăpâna
vieţii mele şi vieţii lui "Sunt".
În teritoriul ochiului meu violent,
îţi ridic palat albastru de cuvinte,
însumi prin însumi, - curent
electrocutat nu se mai simte.
Las această clădire de vid
locuită de fantome de flori,
oglindită-n al vorbirii lichid
şi în fiori...
A avea, -
ce mizerie, a fi , - ce nenorocire
Nichita Stănescu
Elefantul vrea să fie elefant,
viermele trăieşte numai ca să fie vierme,
În ocean mi-am pus piciorul meu atlant
şi rază de la stele.
Ce caut aicea, în acest de răi
plin de mirosuri, de văzduhuri,
eram mai bine când tu nu erai
pată de aer pe sub vulturi.
Să ştiu ce este om mi-e fericirea
iar darul de a dărui vre-un cuvânt
nu e tot una cu gândirea
a faptului că eu nu vreau să sunt.
Lecţia de citire
Nichita Stănescu
Scriere este totul.
Peştele e literă
în alfabetul mării.
O frază sunt păsările-n zbor.
Totul e scriere.
Totul este de citit.
Piatra poate fi citită, –
iar norii ne spun o poveste.
Triste, muncite alfabete,
înşiruind istorii vaste.
Chiar mâna mea ascunde-n sine
uitata scriere a unui imn.
Stau singur şi în gânduri, Doamne,
iar gândurile litere îmi sunt.
Încerc să recompun o frază
dar timpul meu preschimbă scrisul.
O, de-aş putea să te citesc,
O, de-aş putea să desluşesc
aceste stranii alfabete...
Lecţia despre cerc
Nichita Stănescu
Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare.
Atât.
Din Vol. Opere imperfecte (1979)
Lecţia despre cub Nichita Stănescu
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze,
până când cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Despărţire de o vârstă Nichita Stănescu
Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Ar fi trebuit să fii un cerc subţire,
dar n-ai fost, n-ai fost aşa.
Ar fi trebuit să fiu un romb subţire,
dar n-am fost, n-am fost aşa.
Iarbă, pietre, arbori,
păsări,
voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva.
Mă privesc, m-aud, m-adulmec
şi îmi pare că visez.
Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Cântec de dor Nichita Stanescu
cel fără părți.
Într-o singură parte, zise
Partea.
Cum, ce este?
Este, pur și simplu.
Adică E, adică S, adică T, adică E.
Atât.
Acela
Nichita
Stanescu
El a venit si mi-a spus:
Viata
Este o absentă
Între două inexistențe.
Eu m-am uitat la el lung,
i-am surâs
până când
am izbucnit în plâns.
Lauda omului Nichita Stanescu
Din punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii - o emoţie copleşitoare...
Ei sunt nişte fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare!
Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare...
Sunt mişcare-adaugată la mişcare
şi lumina ce-o zăreşti, din soare!
Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat - care e gândul!
NICHITA STĂNESCU - din „Ordinea cuvintelor”,1985
Ea Nichita Stănescu
Tocmai acum, tocmai acum
când o iubesc cel mai mult,
tocmai acum am minţit-o.
Tocmai acum, tocmai
acum
când ea ţine cel mai
mult la mine,
tocmai acum am
umbrit-o.
Tocmai acum, tocmai
acum
când ea se gândeşte la
mine fluier a pagubă.
Tocmai acum, tocmai
acum
când ea e cea mai
frumoasă de pe lumea
stelelor mele,
orbesc.
Tocmai acum, tocmai
acum
când îi simt graţia
străbătând toate
zidurile oraşului
surzesc.
Tocmai acum, tocmai
acum
când simt că ei îi este
dor de mine
îmi jignesc prietenii
nemaisuportând cât de
dor poate să-mi fie de ea.
Tocmai acum, tocmai
acum
când ea îşi calcă de
drag de mine
rochia în carouri,
eu stau şi curăţ lănci
cu benzină
ca să le azvârl în
animale şi în vulturi.
Tocmai acum, tocmai
acum
cind ar fi trebuit să
fiu
cuprins de o tandră
alergare,
mă prelungesc în vis
de frica de a fi
fericit.
Tocmai acum, tocmai
acum
când ea iradiază de
lumina inimii ei,
citesc despre toate
novele
şi toate stelele
explodate
şi mă lungesc cât cea
mai lungă stradă din oraş
şi mă asfaltez
şi mă îmbrac în
ninsoare şi gheaţă,
mai ales în gheaţă,
maii ales în gheaţă,
mai ales în gheaţă,
ca ea, scumpa şi divina
de ea
trecând să alunece
şi să cadă şi să-şi
rănească glezna,
pe care, doamne,
de atâta vreme nu i-am
mai sărutat-o.
La urma urmei,
cine are curajul să
sărute o gleznă
dacă ea nu şchioapătă?!
Nichita stănescu - din „Ordinea cuvintelor”,1985
"dacă pot să iubesc mi-e destul
şi mi-este surâs
şi mi-este vis
dacă pot să iubesc.
La urmă, la umbră
am cântat:
dacă cineva poate să iubească
e împărat
dacă cineva este iubit
e infinit"
De dragoste Nichita Stanescu
De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind,
femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape, despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
totdeauna altul, totdeauna aproape
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger...
Oraţie de nuntă Nichita Stanescu
Nu cum sunt eu sunt eu
ci cum eşti tu sunt eu
Nu verde, nu galben, nu roşu
ci foarte verde, foarte
galben, foarte
roşu.
Nu cum sunt eu sunt eu
ci cum eşti tu sunt eu
Nu mov, nu foarte mov
ci foarte foarte mov.
Nu cum sunt eu sunt eu
ci cum eşti tu sunt eu
un fel de tu sunt eu
pe care nu l-ai mai
lăsat să fie eu.
De altceva Nichita Stănescu
Cei se vor regăsi în acestă poezie vor fi, probabil, numiți “neînțeleși”. Iar ei se vor mândri cu asta…
-Ce
e cu tine, m-a-ntrebat el
-mi-e altceva
-ți s-a făcut de plop, ți s-a făcut de iepure
ți s-a făcut de șoarece, de taur, de muscă
-nu, nu, mi s-a făcut de altceva
-ți s-a făcut de înger, de sâmbure, de groapă,
de popă, de piramide, de Einstein,
de nisip, de munte, de capră, de liliac, de streche
-nu, nu, mi s-a făcut de altceva
-mă, ție ți s-a făcut de altceva
-nu, nu, mie mi s-a făcut de altceva
Trei cai Nichita Stănescu
Ea mi-a spus, căci mă iubise,
despre marele Ulise,
care tocmai plânsu-mi-se
de rău gând, de negre vise.
El mi-a spus, căci mă urâse,
despre lucrurile plânse,
despre vremurile scurse,
despre patemile duse.
Cu trei cai de unt-de-lemn,
cu trei cai de lemn solemn,
cu trei cai de rădăcină
în zăbale de lumină
Cu trei cai de chiparos
cu trei cai sculptaţi din os
de din osul meu din piept
potcovit şi înţelept.
Cântec Nichita Stănescu
De dor de tine văd iarba răsărind
văd verde, foarte verde.
Botul de bou al stelelor mugind
şi cornul lunii ce mă pierde.
Sunt fericit că eşti, că suntem
că ne pământ pământeni
că ne singur, că ne iepure
de nu l-ar împuşca nimeni, Doamne!
Clipa cea repede Nichita Stănescu
S-a pus la îndoială piatra
ca vorbire
Au zis de fluture că
este
o respirare, –
de cartof, de porumb şi de prună,
strigăt de nefiind,
la fel de porc, de capră şi de lună,
fel de mestecând
Ei n-au ştiut nici să citească
leul în alergare,
că literă preeste şi zeiască
N-au descifrat câmpia mare,
marea cea mare,
viaţa prea singura
ce ni s-a dat…
Din Epica Magna (1978)
La Mona-Lisa
Nichita Stănescu
Ah, mai răreşte-ţi pasul, secundă care treci,
şi mai îngheaţă glasul din sorii cei mai reci,
surâde-mi Mona-Lisa, surâde-mi-te tu,
descrie-mi tot ce este
că este numai nu
frumoasa mea pictată,
făptura mea divină,
te-aş mai privi încă o dată
de-aş fi fără de vină,
doar sângele din mine
îţi murdăreşte cortul
şi doar a mea albime
îţi încetează mortul.
O, Mona-Lisa scumpă
o, Mona-Lisa sacră
de-ar fi ca să irumpă
ochii mei doi în lacră.
Acum vom sta
Nichita Stănescu
Acum vom sta înlăuntrul unui ochi
văzuţi din toate părţile.
Sfera ne va-nconjura glorios
deodată cu hărţile.
Copaci cu vîrfurile întoarse spre noi,
munţi, oraşe, catedrale...
Ca pe un zid al morţii maşinile
înnegresc, albe spirale.
Te ţin de umăr. Tu-nclini tîmpla
rece ca-ntotdeauna.
Suntem doi şi singuri
şi-n loc de inimă ne bate luna.
Floare
verde şi albastră Nichita
Stanescu
Celceîncepe cu sine e singur
unu şi cu unu fac unu întotdeauna.
Vrând să-ţi prind silueta în aer
de nevedere am nimerit luna.
Am un cal albastru de albastru
eu am, tu ai, noi avem.
Fiecare are în familie
în custodie un Matusalem.
Să fim săbii de aer colorate
sfere îmbătrânind în lumini.
Pe sub sprâncene de păsări părăsite
ca nişte berze degerând în grădini.
În iepure să neascundem duioşi
sau într-o capră cu coarne apatice.
Dacă aşa vea un clopot
care să cuprindă lacrima lunii sub el
m-aş face scafandru de sunete
musical şi vaporos ca un miel.
Frunză verde de albastru Nichita Stanescu
Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
şi-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,
şi-am zis pasăre de peşte,
descleştare de ce creşte,
şi secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,
am zis os de un schelet,
am zis hoţ de om întreg,
şi privire-am zis de ochi
şi că-i boală ce-i deochi.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pământ,
şi de bine-am zis de morţi
şi de şase-am zis la sorţi,
şi am zis unu de doi
şi zăpadă de noroi,
şi am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsura
că n-am fost trezit, că dorm
pe un cal cu şa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân’ la şapte –
de la şapte pân’ la zece
mi-a căzut o viaţă rece,
de la frunză pân’ la umbră
mi-a căzut o viaţă dublă
ca pământul şi cu lună,
noaptea când stau împreună.
Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
pe care mă ţin călare
cu capul la cingătoare,
cu călcâiul la spinare
şi cu ochiul în potcoave,
şi cu inima-n silabe
de mă duc mări, mă duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă…
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,
înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
şi ţinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
că mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
şi din patru-n patru-o salbă,
şi din cinci în cinci un pom,
şi din şase-n şase-un om.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în faţă mov şi verde,
coloarea care mă perde,
corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se ştie,
mai aud şi-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi şi a nu fi,
când îmi cade umbră lungă
pe sub ochii grei cu pungă.
Şi-am zis aripă de pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
şi-am zis măr ca să zic sâmburi,
şi-am zis pom ca să zic scânduri,
şi-am zis nord ca să zic suduri
şi dulceaţă ca să sudui,
şi-am zis inimă la piatră
şi cântec la tot ce latră,
şi potcoavă
la octavă,
şi uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraş de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
şi din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.
Vârsta de aur a dragostei
Nichita
Stănescu
Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât
de aproape de mine,
încât abia pot merge
printre ele
fără să mă rănesc.
E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievia văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.
Jupiter e galben, şi Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.
Oră fericită Nichita Stănescu
Bate-n cărămizi lumina
cu ființe dulci în ea.
Se-arată-o balerină
și-ncă una se arată…
Oh, e-o lume în lumină
nesperat de-adevărată,
și-i un dans, când la
amurguri
bate-n cărămizi o rază
cu ființe dulci în ea.
Parcă am căzut din ore,
și-a rămas din mine doar
o mirare visătoare.
Se-nfiripă și mi-apare
că meandrele-s sonore
ale umbrei, pe calcar.
Și deodată, o răcoare
mă-nconjoară, se subție
dinspre lună curgătoare
cum era-n copilărie:
luna are nas și gură
și sprâncene și bărbie.
Voi, schimbări și creșteri zvelte,
sufletul mi-l potriviți
ca pe o statuie, iată,
când mai sus, când jos, când roată,
ridicându-l acoladă
peste-orașul suitor.
… Nici n-ar sta ca mai-nainte
neschimbat, ursuz, de piatră.
Ci mi-l simt cum se-alungește
după-orașul care crește
înfigându-și creasta-n lună,
când petrecerea răsună
a ființelor ciudate
din lumina care ate
galeșă, în cărămizi.
Viata mea se iluminează
Nichita Stănescu
Părul tău e
mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.
Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a
urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.
Trec
fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.
Şi viaţa mea
se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.
Mai lasă-mă
un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.
Scurtă baladă
Nichita Stănescu
Numai fereastra ta nu se stinge, nu.
Singură sus, lângă cer, orbitoare,
ca un ochi mă fixează când trec
bolnav de vini imaginare.
Numai arborii tăi
nu-şi pierd în iarnă
frunzele verzi, pieritoare,
când trec cu ninsoarea sub ei
bolnav de vini imaginare.
Nici câinele tău schelălăind printre maşini,
cel cu patru picioare,
nici el nu mă latră când trec
bolnav de vini imaginare.
Nici faptul că exist şi tu o ştii
nici faptul că sunt, nu te doare,
când invizibil mă agăţ de cuvinte
bolnav de vini imaginare.
Hai judecă-mă, hai pedepseşte-mă cu nepăsarea ta, oarecare,
din ce în ce cum sunt mai bolnav
de vini imaginare.
Zicere
Nichita Stănescu
Orice om prost este o gratie.
O, tu abundenţă de colivii!
Inimă tu, felină pramatie
pândind peste tot colibri.
Ce noroc, păsările
cântătoare
stau la locul lor agăţate în cui.
Ce noroc, fiecare
are pasărea lui.
Fiecare om prost e o gratie groasă
pentru stelele căzătoare
astfel se face că ele se lasă
numai când sună ora de culcare.
Atunci cerul rămâne neprivit
şi fiecare stea de capul ei, –
iar cine nu a adormit
are dreptul la o pasăre cântătoare,
la două, la trei…
- din vol. Necuvintele (1969)
Presentiment Nichita Stănescu
Nu ninge când e foarte frig,
Nu plouă când e foarte cald.
Nu vin cuvintele, când te naşti
Nu vine anul nou, când mori.
Nu pentru vedere este lumina
Nu pentru mit sunt zeii!
Nu pentru timp sunt stelele
Nu pentru Nu este Nu!
Nu vii niciodată când
mi-e foarte dor de tine
Nu mori niciodată
când te urăsc de moarte.
Desen pe o aripă Nichita Stănescu
Putem să credem că am scris
ceea ce poate fi citit
pe aripa unei păsări din vis
nemărturisit.
Putem să spunem că am spus
ceea ce spune piatra unei pietre
când plângi la cel de al treilea strigăt de cocoş
Petre.
Putem să spunem că din nou
avem o cruce pregătită
pe care vom răstigni un ecou
sau poate această clipită.
Vom bate timpul în cuie
toc, şi, toc-toc…
Imaginea ta amăruie
vom zvârli-o în foc.
Cina general Nichita Stănescu
Vezi, îmi spuse el,
vine un moment în care durerea se
schimbă în indiferenţă
şi nenorocul
în obişnuinţă
Nu-ţi mai pasă cine ştie ce, ¬-
şi un fel de linişte
începe să te cuprindă
Te surprinzi, îmi spuse el,
privind prin brazi, prin cai, prin ocean
Şi prin alte multe
ca prin sticlă
Al tău şi al fiecăruia, –
”mi spuse el,
nu se mai sprijină.
Fosta dragoste, foamea,
strigătul, îmi spuse el,
par împărţite la o cină generală
Ah, dar existenţa fiecărui individ, îmi spuse el
este nesfârşită şi măreaţă
Resturile ei nu durează decât o secundă,
iar întinderea morţii, nici atâta.
Tu pluteşti Nichita Stănescu
Tu pluteşti ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
Iţi sprijini tâmpla
de inima mea ca de o piatră roşie,
şi aştepţi să-ţi spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit de mult
să ţi le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită,
înclinată ca mătasea unui steag
într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care ştie
numele durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat
care ştie numele tău ciudat, de femeie.
Înapoierea cheii
Nichita Stănescu
Mi-e
dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.
Tristețea,
ea,
nu este gând
ea lucru este.
Mănânc-o
dacă ai cu cine!
Durerea vieții
e un lucru, –
nu contemplarea lui!
Mi-e
dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.
Iubesc ploaia Nichita Stănescu
Iubesc ploaia nebună
ce vrea
Să cadă, să doară, să fie doar ea
La masa aceluiași hol ruginit,
Când nimeni nu cere răspunsul primit,
S-o vreau ca să stea !
E obsesivă chemarea
ce-mparte nevoi
Deasupra la toate să ploaie pe noi,
Când stropii cei grei se dau rătăcind
De-a valma în cer și cad împietrind
Bezmetici și goi !
E ploaia pe
geamuri ce cade strident,
Stau singur la geam și totuși absent
Când nimeni nu cere privirii reper,
Nu zic la nimeni, nici mie, că sper
Un soare prezent !
Mari picuri de
nuntă stropesc apăsat
Cămașa de mire, Pământu-mpărat
Stă singur la masă, nuntași-s plecați,
Tomnatici și grei, de vânturi luați,
Săruturi răzbat !
De-i ploaie aceia,
ce-alunecă fin
Cu picurii reci mă cheamă să vin,
Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,
Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,
De crede-n destin !
Existență, tu
Nichita Stănescu
Existenţă, tu, care-mi dai numai iluzia
că mă repet căzând cu tâmpla peste plite
încinse până la alb
când toamna
aleargă cu ochii scoşi
din orbite.
Frig nu-mi e decât la cuvinte,
trupul l-aş fi vrut un chivot
lăsat în păstrare de mai dinainte
de alţii cu înfăţişarea lui cu tot.
El nu e nici măcar aşa,
ci ca un câine zădărit să latre
îşi zbate sinele în sine,
în lucruri pân’la jumătate.
Şi în cuvinte pân’la sfert
şi-n necuvinte nici atâta,
dar iert, n-am încotro, deci iert
viaţa mea în lucruri, sluta.
Şi dat mă dau şi nimeni nu-i
ca să mă ia în gheara lui.
Nichita Stănescu - DEX ( 36 de definiții);
ADUNARE - "Știm că unu plus unu fac doi,dar eu și cu tine,
nu știm, vai, nu știm cât facem."
ABSURD - “ Absurdul este o formă a ratării sublimului. “
BĂRBAT - "Nu naște, ci visează, – nu doarme,
ci ține în mână arma!"
BOGĂŢIE – “Singura bogăţie a unui om este spiritul. “
CEASURI - "Ceasurile sunt bisericile noastre
De mână sau de buzunar,
De perete…
Ne rugăm luând cunoștință
De bătaia lor înscrisă pe cadrane…"
CINSTEA - “Cinstea nu este o vocație, cinstea este o opțiune.”
COPAC – “Copacii ne văd pe noi, iar nu noi pe ei.”
CUVÂNT – “Cuvintele sunt umbra de aur în conştiinţă a materiei.”
EXISTENȚĂ - "Cel mai miraculos fapt al existenței
este faptul că este."
FRICA – “Frica este forma nerealizată a curiozității!”
FRUMUSEȚE- "Ea era frumoasă ca umbra unui gând,
între ape numai ea era pământ."
GEOMETRIE - "Geometria e liniștea întâmplării!"
INTIMITATE - "Suntem doi si singuri, si-n loc de inimă
ne bate luna."
IUBIRE - "Atât de mult eu o iubeam pe ea,
că însuși cerul se curba albastru."
ÎMBRĂȚIȘARE - "Aș fi vrut să te păstrez în brațe
așa cum țin trupul copilăriei, în trecut,
cu morțile-i nerepetate
și să te-mbrățișez cu coastele-aș fi vrut."
LITERĂ - "Scriere este totul.
Peștele e literă
În alfabetul mării.
O frază sunt păsările în zbor."
MEMORIA – “ Memoria este act semnificând șirul unor despărțiri la timp, nimic din ceea ce continuă nu ținem minte!”
MURDĂRIE - "Sinceritatea poate fi o mizerie,
Iar adevărul pus în gura unui dihor, o murdărie!"
NAŞTERE - “A te naşte este o condamnare la moarte.După felul păcatului şi pedeapsa: unii oameni, alţii păsări, alţii pietre.”
NEMURIRE - "Moartea e starea de dinainte
de a te naște."
OAMENI - "Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
Cu aripile crescute înlăuntru,
Care bat, plutind, planând,
într-un aer mai curat – care e gândul."
OM –” Omul este natura naturii. “
POET-“Eu nu prea cred că există poeți, cred că există poezie.”
POEZIE - "Poezia nu este lacrimă,
ea este însuși plânsul."
PRADĂ - "Singura mea pradă e viața mea.
Tot ce pot pierde e viața mea."
PRIETEN - "A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger."
SÂNGE - "Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește."
SCRIITOR – “Un scriitor este un cititor care îi citeşte pe cititori."
SECUNDA –” Secunda este fixă ca o perlă”SETE – “Mă vor bea cândva, zeii
şi vor simţi în mine gustul tău”
TRISTEȚE - "Tristețea mea aude nenăscuții câini
Pe nenăscuții oameni cum îi latră."
VÂRSTĂ - "Adolescența e-o frânghie de aur
Pe care n-o poți tăia dacă vrei, cu cuțitul
Adolescența e-o frânghie de aur
Legând nadirul și zenitul."
VERDE – “Şi-am zis verde de albastru, mă doare un cal maiastru.”
VIAŢA – “Câteodată viaţa este surprinzătoare, punându-te la încercare prin propriile tale alegeri. “
